Ei, pe vremea mea, dragii moşului, părinţii erau cu ale lor, copiii erau camd e capul propriu dar se integrau în gaşca străzii, a blocului sau a străzilor şi fiecare îşi vedea de treaba lui.

Aşa se inventau şi jocurile, de acum le caută mami pe net ca să îşi dezvolte personal copilul, să-l mai rupă de "desenele" de la teveu şi de Gamingul de pe smartfon sau de consolă.

Data trecută ne-am referit la jocurile mai nevinovate. Acum o dom pe next level, că sunt jocurile din care pe multe, acum, NU LE RECOMAND nimănui, copil sau adult al acestei epoci, pentru că există riscul de tăiere, (auto)incendiere, distrugere, accidentare, venit poliţie, Pompieri, ambulanţe cu uâu-uâu-uâu şi altele încluzând aici şi o apariţie gratuită în ziar, la rubrica aceea cu capete rupte. E altă epocă acum, nu cea de atunci. Cu alţi oameni, nu ca cei de atunci. Ia să vedem, cu scuzele că multe ne-au scăpat ori că le-am uitat, ori că nu le-a jucat, ori că nu a mai fost loc de ele pe aici. 

Bricegel, un joc de la ţară (grad de periculozitate: mic spre mediu; pericol de distrugeri: zero). Era la modă mai ales în mediul rural, îl jucam cu verii mei şi alţi copii de pe uliţă pe vremea când la ţară se scotea apa din fântână cu găleata că nu aveai de unde să iei apă plată cu baxu' de la mall din cauză că nu se inventase la noi nici apa plată, nici baxul, nici mall-ul. Trebuia ca cel puţin o persoană să aibă cel puţin un briceag, de regulă din acela cu peştele. Trasai, pe pământ, o linie de start şi una de finish, cu un traseu de o lungime oricare ar fi ea. Fiecare concurent avea un beţişor pe care îl aşeza-înfigea la linia de start. Apoi, fiecare, pe rând, arunca briceagul să se înfigă cu lama în pământ. În funcţie de câţi milimetri-centimetri se înfigea în pământ, cu atât înainta beţişorul. Dacă nu reuşeai să-l înfigi, înaintarea era zero. Câştiga cel cae ajunega primul la "sosire". Pericolul era ori când câte un teribilist arunca briceagul de sărea răsucindu-se în aer, riscând să cresteze vreun participant, ori la deschiderea-închiderea briceagului, cî se putea să mai fie câte un deget la mijloc.

Aruncatul cu cuţitul la ţintă (grad de periculozitate: major; pericol de distrugeri: mic). Evident că înfluenţaţi de filmele văzute pe la cinema, majoritatea din seria celor educative zise "de bătaie" şi fascinaţi de îndemânarea cu care se aruncau cuţitele pe acolo, încercam şi noi, după puteri, să facem ceva pe tema asta să ajungem ca marii cow-boy, tâlhari, Piedoni sau indieni cu pene. Deci, având şi condiţiile favorabile, că ne tot trimeteau în practică la recoltat, tăiat, adunat, cărat, încărcat şi mai ales având uneltele necesare, una din distracţii era aruncarea cuţitului. La ţintă. Ţinta era ori un copac, ori o sfeclă pusă pe ceva. Era simplu, se alegea distanţa şi aruncai. Înfigeai, bine. Nu înfigeai, nu era bine. Problema era ori când cuţitul rata (adică tu ratai că erai habarnist) şi o lua aiurea în decor, putând să se înfigă în vreo persoană, ori când câte un alt habarnist din afara "colectivului", trecea, ca blegul, prin zona periculoasă. Odată am făcut un concurs din ăsta (mic, de două persoane) în curtea Liceului CFR. Am fost interceptaţi de un tov. prof. inginer (îi mai ştiu încă numele, dar nu din acea cauză) care ne-a reglat puţin capetele prin câteva palme şi am renunţat la acest sport (şi am scăpat ieftin, că alţi profesori aveau porţii mai mari de palme). Care era utilitatea jocului? Păi reputaţia personală. Adică auzeai că "bă, uite, cum îl vezi, da' ştii cum aruncă cu cuţitul?)

Explozia cu carbit, "tunul", "capsele" şi alte chestii care bubuie şi pocnesc (grade de periculozitate: maxime; pericole de distrugeri: maxime)

Aş recomanda acum NU JUCAŢI AŞA CEVA, dar nu cred că mai e posibil, ingredientele acestor jocuri fiind dispărute de mult de pe piaţă sau chiar din decor. Era perioada în care fabricile produceau iar şantierele construiau blocuri pentru oamenii muncii, blocuri la care nu plăteai apartamentul până la pensie, iar ele, şantierele, se împrăştiau în tot oraşul. Iar sudura oxiacetilenică făcea furori ori sudând, ori doar tăind. Evident că prin diverse combinaţii şi la fel ca folclorul tradiţional, pe cale orală din gură în gură şi generaţie în generaţie, am aflat atunci că doua dintre ingredientele folosite în sudura aceea oxi- îţi dau o satisfacţie deosebită când le auzi cum se combină şi bubuie. 

Era o plăcere să faci explozii cu carbit. Din cauză de siguranţă proprie, nu vă spun cum se folosea şi ce şi cum se combina, chiar dacă unii ştiţi în mod sigur cum venea treaba. Dar nu am chef să spuneţi după aia că "ăla a spus cum să facem". Cert e că riscai ori să dai foc, ori să iei foc, de aceea până şi noi îl jucam în zone neaglomerate şid eparte de ochii duşmanilor maturi. 

Cam la fel, dar altfel, era "tunul". Cu o mină metalică de pix şi alte adaosuru reuşeai să faci un mini-tun de nivel ev mediu, funcţional. L-am jucat şi în clasă şi acasă. Încă mai am o urma la mână de la "ţeava" tunului care mi-a explodat în timp ce "operam" armamentul, deci iar nu recomand jocul.

Mai făceam şi capse "handmade", cu gămălii de chibrit (iar nu vă spun "reţeta", asta e, strângeţi din dinţi) care pocneau de riscai să surzeşti dar nu ne păsa asta. Cand nu am auzit decât un ţiuit o jumătate de oră după ce am plusat "doza" de substanţă, m-am lăsat şi de aşa ceva. 

Făceam şi petarde refolosibile, din şuruburi şi piuliţe, de, vreme de vreo câţiva ani pe la începutul lui '80, se auzea în cartier de spuneai că acolo e Belfatsul în perioada luptelor de guerilă dintre IRA şi armata britanică ori că se fac repetiţii pentru Revoluţia din 1989. A, uite că mi-am amintit, mai era ceva, un amestec pocnitor, din minium de plumb (folosit tot în fabrici ca strat protector anti-rugină pe piesele metalice de mari dimensiuni. Plus încă ceva, care ambele, aşezate nuştiucum şi în nuştiucare cantitate (pe bune, chiar nu ştiu) pocnea şi lăsa pe zidurile caselor sau pe asfalt o urmă cărămizie. Mult mai estetică decât "Tag"-urile de grafitti de marele rahat din oraş. 

Cert e că eram o generaţie de piromani iar de ne trăiam copilăria acum şi de făceam ceea ce făceam atunci jumătate dintre noi era reţinuţi periodic de organele în drept pentru nerespectarea prevederilor legale privind regimul substanţelor explozive. Cealaltă jumătate l-ar fi luat pe "nu ştiu" în braţe oricâtă bătaie şi-ar fi luat. Ideea era că, dincolo de pericolul de care efectiv ni se rupea, distracţia era la maximum. În plus, ne cultivam îndemânarea şi inventivitatea, lucru destul de absent la generaţia lui "toate de-a gata şi sub nas" de acum. Nu găseai în magazin? Găseai în magazin dar nu-ţi cumpăra nici cucu pentru că părinţii trăgeau la greu pentru bani de mâncare şi de cărţi-caiete-rechizite şi "N-am bani pentru toarte prostiile tale"? Îţi făceai singur. 

Oricine îşi putea face orice, cu ingredientele necesare, aşa cum îşi făcea singur sandwich din jumate de franzelă şi căteva felii de salam cu zgârciuri. Cum dintr-o scândură sau o bucată de placaj sau tablă (!!!) îşi făcea paletă de ping-pong (că mingi găseai, erau doar 3 lei). Ei, aşa făceai şi nebunelile astea. Totul era de găsit. Ori prin şantiere, ori prin fabrici şi pe lângă, ori pe oriunde hoinăreai tu în după-amiezile frumoase de primăvară-toamnă, ori pe la tine prin şopru. Totul era la îndemână. Şi era fain, chiar dacă am spus la început că toate acestea erau un risc pentru integritatea fizică a ta şi a semenilor tăi sau chiar a bunurilor private sau de stat, că orice joc de atunci acum ar fi interzis complet şi declarat problemă pentru comunitate şi subiectul a tot felul de campanii de prevenire ca cele antidrog sau împotriva incendierii miriştilor. Deci ne ducea capul, făceam toate nebuniile, dar nu cunosc vreun coleg-prieten sau chiar ne-prieten care să fi păţit ceva major de la bubuielile cu carbid, bubuielile cu mina de pix, bubuielile cu şurubu' sau alte bubuieli şi pocneli. Ce-i drept, ştiam să ne păzim singuri, nu eram aşa gladiole care să dea în depresie că nu a primit like sau că nu are follow de la pisi.

 Cornetul, tubul de carioca şi praştia din sârma masivă

Niciodată nu mi-a plăcut şi nici nu m-am priceput să trag cu praştia aia adevărată, cu crăcan din lemn şi parte elastică din "gumă de lapte", de trăgeai cu pietre după păsări, ca-n cântecul lui "Poesis" de-l cântau la Cenaclu. Mi se părea brutală şi inexactă ca nivel de "point and shoot". Preferam praştia mai "tehnică", din sârmă. Era şi mult mai finuţ de făcut, fără atâtea cioplituri în lemn, că nu erai artist popular tezaur uman viu. Luai o bucată mare de sârmă masivă izolată, de preferinţă de cupru, cu căt mai groasă cu atât mai bună, de la 1,5 mm în sus. Sârmă masivă în sensul că nu liţa aia pe care o ţinea tac-to pentru siguranţe când puşcau că aveai în casă reşou "hand-made" din cărămidă refractară şi nichelină pe postament din tablă decupat la foarfeca-ghilotină. O îndoiai pe sârmă în formă de praştie, eventual, ca să fie mai cool şi să aibă aspect, o bobinai cu sârmă de bobinaj de 0,5 mm. "Coarnele" le dezizolai la vârf cu un briceag, în aşa fel încât, atunci când le re-izolai, să poată fi fixată şi guma, la baza lor. Ca "muniţie", foloseai tot sârmă masivă dar mai subţire, îndoită în formă de "U". Puteai lovi din fundul clasei tabloul lui Ceauşescu de deasupra tablei, dar nu era recomandat. Acest modeld  epraştie era invizibil în buzunarul uniformei. 

Aruncătorul de cornete din hârtie era şi el o jucărie (era o jucărie?) de succes, mai ales pe stradă. Am citit pe la bloggeri că i se spunea "tuberman" dar eu nu am auzit de aşa ceva, ori o fi o denumire mai recentă. Noi îl ştiam de… De fapt nici nu ştiu dacă avea exact un nume. Cert e că era simplu de făcut. Luai una bucată de tub PVC folosit la instalaţiile electrice "intenc", dintr-o jumătate de foaie de caiet răsuceai un cornet care să fie de calibrul tubului, îl lipeai cu scuipat, îl încărcai şi apoi suflai în tub şi zbura "racheta" vrei 10 metri dacă nu mai mult. Erau adevărate dueluri pe stradă cu aşa ceva. Fiecare, în inventivitatea lui, îşi personaliza "arma": cu "încărcător" unde încăpeau una sau mai multe cornete (un tub mai scurt, prins de cel principal cu bandă izolatoare) sau aruncătoare multiţevi, (de la două la patru). Plus odioasa "îmbunătăţire" a muniţiei prin ataşarea unui ac cu gămălie, ceea ce era cât se poate de nerecomandabil dar eram copii destul de conştienţi ca să NU folosim aşa ceva în luptele dintre noi. 

Dacă aruncătorul de cornete era "puşca de asalt", "kalaşmikovul", "M-16"-le jocurilor noastre, atunci "pistolul" era în mod sigur tubul de cariocă sau de pix care trăgea cu cocoloaşe de hârtie sau, mai rar, cu boabe de orez. Ideal pentru bătăliile din clasă, înainte de a veni profesorul. Era simplu. Luai un tub de carioca sau de pix şi îi retezai, prin metode specifice, la ora de "atelier" când maistrul nu era atent, capătul ascuţit. În rest, tot aşa, prin forţa suflului, puteai atinge ce aveai chef. A, cocoloaşele de hârtie trebuiau muiate în scuipat înainte de a le folosi. Scârbos, nu? Atunci nu vă jucaţi prin "office" cu aşa ceva. 

A, era să uit, una dintre cele mai fără sens jucării era cea cu bilele din ebonită. Era simplu. Cereai la tata să-ţi aducă de la fabrică două bile de ebonită, din acelea ce se înşuruubau la capătul manetelor de la maşinile de găurit, strungurilor sau frezelor. Le legai între ele cu o sfoară. Ideea era ca tu să le faci să se lovească între ele cât mai mult timp, sus-jos-sus-jos. Se făceau şi concursuri. Şi era FOARTE DIFICIL să le "porneşti", trebuia să le laşi să se tot izbească, progresiv, până făceau un arc de 180 de grade şi pocneau cumva interesant. Era curată fizică acolo. Era varianta şi cu o singură bilă, lovită de asfalt.

Jocuri cu bani: zală, la perete, fotbal, ţic. 

Nu exista parc sau loc liber neasfaltat în Sibiu fără cel puţin o gaură de zală. Era, zic eu şi nu numai eu, cel mai popular joc cu bani al copiilor de pe stradă. Se juca şi în curtea şcolii, deşi era foarte interzis (cam pe la sala de sport sau le lângă centrala termică de la Şcoala 20 erau locurile unde erai greu de prins, până venea profu' de chimie şi îţi ardea vreo două cu arătătorul de-ţi trecea vreo zece minute cheful de jucat. La "vecinii" de la Şcoala 8 se juca în spatele cabinetului stomatologic al lui Milea. Cam orice loc viran era pretabil pentru a juca aşa ceva. Unii spun că cel mai tare era în curte (spate) la cinematografu Tineretului. Eu nu am jucat vreodată aşa, ca lumea, zală, că ziceam că e joc "de golani". Şi nu erma un bun aruncător. Dar uite că m-am documentat (a fost foarte greu, nu prea ai "bibliografie" pe net la aşa ceva) dar reiese cam aşa, noroc cu o postare din 2020 de pe "Grupul Alt-Hermannstadt in Ansichtskarten, Fotos, Gemälden und Grafiken". Deci gaura era ori simplă (săpată în pământ cu o monedă sau cu un "perete" în spate, de obicei dintr-o cărămidă pusă pe înalt, latura mare la bază. Înainte de jocul propriu zis era o etapă de "calificări" în care se aruncau una sau mai multe monezi la gaură. Cel mai bun aruncător era cel cu cele mai multe monede în gaură. Acesta arunca cu banii de la toţi. Scopul jocului era să bagi toţi banii în gaură dintr-o singură aruncare sau din mai multe. Atunci când mai rămânea o monedă pe dinafară, se ajungea la un fel de departajare: “treacă-rămâne” adică cel putin două monezi să depășească gaura, una să fie În gaură iar restul înaintea ei sau “frontiera”, cu acelaşi lcuru, dar pe lateral, stânga-dreapta. Mai era "capac" atunci când toate monezile intrau din prima, formând un "capac" deasupra găurii. Se juca cu monede, de regula de un leu sau trei lei. Când nu aveai jucai cu "piţule" (capace de bere saud e scu, turtite ori cu o piatră, ori pe calea ferată, dara coloe ra riscul ca dupăc e o garniturăd e marfar trecea peste piţulă, să mai rămână nimic. La zală i se mai spunea "bani în gaură", dar sibienii o ştiu de ZALĂ. Sper că am spus bine, rog un specialist în zală să corecteze dacă am scris aiureli, nu e nicio supărare.   

Un alt joc cu bani era "Sfârca". Era tot un fel de "zală" amestecat cu golf, asta ca idee. Aruncai moneda de la o distanţă mare. Apoi, de unde cădea, trebuia să o bagi în gaură din trei (sau mai multe, cum e ra înţelegerea), bobârnace. Se punea la bătaie o sumă de bani, pe care câştigătorul o lua. 

"Fotbalul" era simplu, se juca în clasă: două monede mari – jucătorii şi una mică – mingea. Trebuia ca să marchezi în poarta trasată pe bancă. "Jucătorii" se mişcau prin bobârnace. Câdea "Mingea" pe jos, era "aut". Loveai cu mondea-jucător a ta moneda jucător a celuilalt? Era fault. Faultul în careu era lovitură de la 11 metri. Ca la fotbal.   

"Ţic" era un joc simplu, pentru începători. Trebuia să loveşti cu un bobărnac moneda celuilalt. O loveai, era a ta. 

"La perete" era favoritul meu. Ideea era să ai nişte monede şi un perete. Cel care arunca, dintr-una moneda cît mai aproape de perete, lua banii rămaşi "în urmă". Dacă erau doi pe aceeaşi poziţie, se făcea partidă de baraj. Ultima oară am jucat în facultate, pe hol. 

Alte jocuri, pe rapid înainte. 

Ce mai era? Uite acum pe repede înainte, "Unchiul Fritz şade în cadă" o hîrtie împăturită în aşa fel încât să nu ştii ce e scris decât pe partea "ta", în care tu trebuia să pui un cuvânt fără a şti ce a pus celălalt, de ieşea o propoziţie de nu mai puteai de râs. "21" cu cutia de chibrituri, în pauză. Aruncatul cutiei de chibrituri în cană, din bobârnac. Trotineta pe rulmenţi şi "trocariciul", un fel de cart din lemn, cu direcţie acţionată cu picioarele, şi roţi tot din rulmenţi, suna Sub Ariniul de ele cum coborau pe panta de la Municipal spre Trinkbach. Şi mai ales inegalabilul "Fazan", joc ce îţi îmbogâţea vocabularul, ca să nu ajungi, vai, ca cei de acum. Fazan se juca sumplu. Cineva spunea un cuvânt. Tu trebuiai să spui alt cuvânt cu ultimele două litere ale celui anterior. Şi tot aşa, până când cineva era "încuiat" cu un cuvânt gen "Locotenent" sau "Restaurant". Cu "nt" la început nu există cuvinte în limba română. O dată am jucat cu Gabi, un coleg de atelier, prieten şi vecin de cartier  mai bine de opt ore. Şi ne-am notat ultimul cuvânt şi ne-am întâlnit duoă masa şi am continuat.

Ei, ne oprim aici că iar strigă partea de public grăbit că am scris mult. Da apropo, voi ce jocuri jucaţi sau aţi jucat?