Articol
Cuvântul Părintelui Arsenie: " Noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească viaţa de întinăciune. El ne trimite câte o răstignire în fiecare zi, câte o săptămână a patimilor, câte o viaţă pe cruce. Iar noi în nepriceperea noastră neştiind căile lui Dumnezeu ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut aşa. Nici noi să nu facem!"
Crucea şi moartea prin Unirea Ipostatică. În istoria dogmei hristologice, adică a învăţăturii despre Unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu firea omească în Iisus Hristos a fost un moment care ne priveşte şi pe noi românii, este vorba de Disputa Teopashită provocată de un grup de călugări din şciţia Minor, Dobrogea pe vremea împăratului Iustinian (527 – 565) şi a soţiei sale împărăteasa Teodora. Episcop la Tomis în Dobrogea era sfântul Paternus. Despre ce e vorba? Tocmai despre patimile şi moartea lui Hristos ca Dumnezeu. Aceşti călugări preluaseră o învăţătură veche de la sfântul Ignatie Teoforul (mort la 107) care afirma că Hristos a pătimit ca Dumnezeu, că Unul din Treime a suferit cu trupul (Unus de Trinitate Carne Passus Est). Acest concept Teopashit (suferinţă) începe să devină discutat mai ales în răsărit în vremea certurilor hristologice între ortodocşi calcedonieni – care semnaseră hotărârile Sinodului IV ecumenic din 451 şi necalcedonienii monofiziţi care nu admiteau Unirea Ipostatică a firii (natură) divine cu firea umană în Persoana lui Iisus (ipostas în greacă), în mod neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit. Aceste patru adverbe lămuresc că cele două naturi se întrepătrund, în Iisus şi deci lucrează împreună. Unirea ipostatică are multe urmări, care sunt structurate în cinci paradigme: Comuniunea celor două firi; Îndumnezeirea firii omeneşti; Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu – Teotokos; Iisus Hristos este fără de păcatul strămoşesc; O singură închinare lui Iisus Hristos. Aceste consecinţe se împlinesc şi în Patimile, Răstignirea şi Moartea adevărată a lui Iisus. Dacă nu ar fi aşa, Iisus nu ar fi înviat. Sfinţii părinţi cu mult înainte au formulat această învăţătură într-o rugăciune pe care o aflăm pusă în structura Sfintei Liturghii, atât la Ioan Gură de Aur, precum şi la Vasile cel Mare: "În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cela ce eşti necuprins" ! Liturghierul , p. 165 şi 239. Această rugăciune o rosteşte preotul după ce a intrat cu Sfintele daruri, încă neprefăcute în Trupul şi Sângele lui Iisus, în altar.
Deci călugării din Dobrogea au ajuns la Ierusalim şi de acolo în Pustia Egiptului unde au fost ucenici ai marilor sihaştrii. De la ei au primit această învăţătură că Dumnezeu a pătimit şi au început să adauge la imnul Trisaghion – Sfinte Dumnezeule, o expresie de nuanţă necalcedoniană: Cel ce te-ai răstignit pentru noi. La Constantinopol conducea generalul Vitalian, cu care era rudă călugărul Leontie, şi grupul format din Ioan, Mauriciu, Petru diaconu, Ioan şi Ahile avea succes. Aceştia au fost găzduiţi de generalul Vitalian în casa lui din Constantinopol. Ei mărturiseau că Hristos este unul din Treime chiar cu propriul Lui trup şi a suferit pentru noi în trup deşi după trup El nu este din Fiinţa Treimii, ci este identic cu noi. Este clar că deşi trupul lui Hristos este din Treime, totuşi după trup nu este din Fiinţa Treimii. Prin urmare ei cereau să fie acceptată formula "Dumnezeu a suferit în trup" pentru că ea este identică cu formula "Hristos a suferit în trup". Dumnezeirea este nepătimitoare acceptau călugării şciţi, dar se poate mărturisii că Dumnezeu a pătimit în trup pentru că Iisus Hristos este mărturisit ca Dumnezeu adevărat. La Constantinopol erau prezenţi şi trimişii Papei de la Roma care susţineau hotărârile Sinodului de la Calcedon întrucât acum la Roma era Papa Leon cel Mare, care compusese Tomusul în baza căruia se formulase Hristologia ortodoxă. Ei ştiau că Leon se inspirase din scrierea "De Incarnatio Christi" compusă de dobrogeanul Ioan Casian prieten cu Leon, mare teolog care a ajuns de la Roma la Marsilia unde a întemeiat două mănăstiri, una de bărbaţi şi una de femei. Dar nici Leon, nici Casian nu declaraseră această formulă ca dogmatică, precum că Dumnezeu a pătimit în trup. Totuşi călugării şciţi în Scrisoarea către Episcopii din Africa, pe care îi rugau să intervină pentru ei acceptau că Treimea a rămas taină chiar după întrupare, întrucât acelaşi Dumnezeu – Logosul în propriul său trup este unul din Treime. Dar nici episcopul Paternus al Tomisului, nici Papa de la Roma nu le-au acceptat această formulă, ca ea să fie introdusă în imnul Sfinte Dumnezeule. Reveniţi din Africa prin Ierusalim călugării şciţi au căutat ajutor la Împăratul Justinian. Au stat în Constantinopol şi au purtat discuţii teologice cu împăratul şi împărăteasa, astfel încât aceştia şi-au făcut o cultură teologică. Iustinian a trimis scrisori în imperiu cerând ca să fie acceptate cuvintele din învăţătura călugărilor şciţi "Unul din Treime a suferit în trup". Formula călugărilor şciţi a fost adoptată definitiv la Sinodul al cincilea ecumenic din 553.(Am parafrazat după cartea părintelui profesor Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, volumul II paginile 170 – 181). Emil Cioran în cartea "Lacrimi şi sfinţi", carte scrisă la doar 23 de ani, se întreba de ce nu s-a lăsat Iisus ispitit de diavolul să nu se urce pe Cruce, dacă refuzase cele trei ispitiri din pustiul Carantaniei. Afirmă: "fără Cruce" n-ar fi existat creştinismul (p. 148) dar nu răspunde pentru că El era doar filozof şi ştim că nu i-a plăcut teologia, deci nici nu ştia despre Unirea Ipostatică, nici despre călugării şciţi. Pot afirma că şi numai pentru aceste cuvinte Emil Cioran a fost iertat de Dumnezeu şi dus precis în Rai.
Roma celor şapte coline. La catolici Patimile lui Iisus pe drumul spre Cruce au fost ordonate într-un ritual numit "Via Dolorosa", în 14 opriri sau staţiuni. Papa Benedict al XIV-a la anul 1750 a dat satisfacţie călugărilor şi a declarat oficial acest drum al Crucii. Cine a fost la Ierusalim s-a pătruns de importanţa mistică a opririlor care sunt înscrise în plăci de piatră pe drumul spre Golgota. Este un ritual pelerinaj important pentru toţi creştinii.
Săptămâna patimilor la Răşinari are câteva conotaţii speciale, pe care le-am trăit şi eu ca preot vreme de 40 de ani. Anume: în Marţea Mare oierii mergeau la târgul de oi la Săşciori de unde aduceau peste munte oi proaspete crescute de momârlani şi gugulani în curţile lor din judeţul Hunedoara, dar şi din Alba. Joia Mare o începeam pe la 5 dimineaţa şi mergeam să cuminec credincioşii mai în vârstă, dar mă împresurau chiar şi tineri după tradiţia că dacă te cumineci în Joia Mare eşti cuminecat tot anul. În vremea asta lumea ducea dăsagii cu pâine de Paşti, vin şi lumânări la cele 3 biserici. Era o concurenţă câte perechi de dăsagi au ajuns la o biserică, fiind o rotaţie a preoţilor, cu săptămâna. Deci Săptămâna Patimilor slujeai la o biserică iar de Paşti săreai la cealaltă biserică. Seara la 12 Evanghelii, era plin Altarul cu perechile de dăsagi. Ouăle se înroşesc în Joia Mare. În Vinerea Mare se slujesc la două biserici Sfinte Masluri. Iar Vineri noaptea tinerii băieţi şi fete privegheau în biserici Mormântul Domnului, până la slujba de la ora 4 sâmbăta când se făcea Canonul şi apoi Liturghia lui Sânt Vasile şi se cuminecau mai ales tinerii care nu au avut timp până atunci. Pâinea de Paşti o sfinţeam în Joia Mare dintr-un motiv practic local pentru ca familiile să poată duce la stână pâinea sfinţită ca Paşti.
Să avem o săptămână a Patimilor cu pace în suflete încât să ajungem a ne închina şi bucura de Sfânta Înviere a lui Iisus Hristos. Sperăm ca noaptea de Paşti să fie o noapte a păcii şi dincolo de graniţele României.
Preot Nicolae Streza