Dar şi aşa e bine, că sunt zone în oraş cu locuri de joacă zero. Iremediabila tristeţe îmi mai trece când văd copii care, în ciuda efortului părinţilor de a-i face supermenii (şi wonder-women, ca să păstrăm echilibrul de gen), se ambiţionează să rămână copii şi să se joace cu păisici, să alerge după porumbei, să joace şotroane, să deseneze pe asfalt ce au chef şi mai ales omul acela cu cap rotund şi beţe în loc de mâini şi picioare, ori soarele cu ochi nas şi gură, care obligatoriu râde. Sau aleargă, sau îşi fac singuri "obstacole" pentru cursele de mini trotinete (uite pentru ăla care mă face sociologul trotinetelor, uite, astea imi plac, electricele voastre nu, dacă mai are ceva de reclamat să scrie în condica de sugestii şi sesizări), în fine copii sunt simpatici când fac orice ca să arate că sunt copii, şi nu mini-adulţi cu şanse de a îmbătrâni comportamental şi chiar fizic înainte de vreme. 

Mai e şi celălalt aspect, al copilului care şi-a pierdut copilăria şi a devenit un fel de anexă umană a unui device: televizor, consolă de jocuri, laptop sau smartfone, interconectaţi şi interdependenţi. Îi mai văd prin autobuze, prin faţa şcolilor sau pe stradă. Au momente când sunt complet scoşi din realitate, când nu există în lurul lor nimci altceva decât ei şi mesageria, ei şi jocul, ei şi clipul video. 

Şi ţi-e imposibil să nu faci o paralelă între ce e copilăria lor şi ce a fost copilăria noastră. Între a avea orice şi a nu avea, dar şi între a nu te avea şi a te avea. Dar destul cu mini-filosofiile, de fapt vorbim aici despre jocurile unei copilării aproape de muzeu. Nu e vorba de jocurile online, nici de cele de le poţi cumpăra pentru PC sau alte console dedicate, nu despre shootere, racing, strategy, eroi, RPG-uri, time-managementuri, ci despre cele ale copilăriei noastre. Mult mai simple, cu realitatea virtuală ce se derula doar în capul nostru care credea că băţul e sabie, o creangă ruptă cumva-ntr-un fel e pistol-mitralieră sau că e o chestie de viaţă şi de moarte să te ascunzi fără să fii găsit, să alergi fără să fii prins, sau să orice ca să nu pierzi că-ţi scade rankingul şi devii de râsul prietenilor şi mai ales al fetelor.

Pentru că noi, copiii de atunci, deşi eram de râsul copiilor mai "vechi" care ne dispreţuiau pentru că eram mai sedentari, plângeam mai des când mâncam bătaie sau cădeam, stăteam mai mult la televizor şi nu aveam o gaşcă aşa de compactă cum era a lor, totuşi, eram, faţă de standardele de acum, o brigadă de sălbatici abonaţi la apelurile către 112. De ce? Pentru că aveam idei ciudate de a ne distra, uneori "pe muchie de cuţit". De aceea generaţia noastră era clientă fidelă a dispensarelor sau chiar la "Spitalul Luther", din motive de: zgîrieturi, căzături, arsuri, entorse, fracturi, capete sparte. Era şi normal la ce jocuri practicam. Dar să o luăm mai uşurel pentru îcneput, aşa că avem…

Jocurile copilăriei, de la romantism la "nu încercaţi asta acasă" 

S-a creat, via tot felul de bloguri, articolaşe, v-loguri, motivaţionale şi "de dezvoltare eprsonală pentru copii" (există aşa ceva, e uluitor) sau amintiri sentimentaliste, o imagine idilică a jocurilor noastre copilăreşti, ale "generaţiei cu cheia de gât", că "Generation X" erau putrezii de occidentali. Ascunselea, prinselea, nonsensul de "Flori fete şi băieţi", şotronul zis şi "pară", altele asemenea. 

Noi trăiam într-o lume dură şi urâtă pe care eram obligaţi să ne-o înfrumuseţăm, chiar uneori dur şi urât, dar destul de "fezabilă" pentru a evada în ea din realitatea socialistă.

OK, trecusem de perioada când trăgeai maşinuţa cu o sfoară pe străduţe, când plimbai căruţul cu păpuşa sau construiai chestii din cuburi care arătau mult mai bine decât ce fac acum unii arhitecţi, vorba aceea, cu şcoală pe ei. Scăpasem şi de la cântecelele cu "vulpe tu mi-ai furat gîsca" sau "Moş Gerilă bun venilă". Eram deja "mari" şi creativi. Jucăriile de acasă deveniseră "pentru copii mici", era nevoie de un update şi un upgrade. Şi pentru că update-ul şi upgradeul se ambiţionau să nu pice de nicăieri. Iar bicicleta aia "Pegas Camping" visată rămânea la stadiul de "când vom avea bani că acum nu avem". Iar  jucăriile mai sofisticate le mai vedeai la modul "ia de te uită" de prin Neckermann-uri şi Quelle-uri de unde mai luau mamele noastre modele de rochii şi pulovere "ca în Germania" rămânea pe hârtie.  Iar dacă unul avea o maşinuţă de fier cu uşi care se deschid şi suspensie (25 lei acum prin supermarket) se făcea cerc în jurul lui de zici că a găsit tezaurul de la Moscova. Având în vedere toată această lipsă de ofertă, te descurcai cum puteai. Şi puteai. În plus, deja ne plăcea "în gaşcă" şi trebuia să găsim modalităţi de "entertainment", colectiv că doar nu om sta în gura părinţilor, să învăţăm 100 de metode de a te certa eficient din nimic, sau să chibiţăm vecinii la table, douăşuna sau şaişase cu cărţi ungureşti ori să tot primim un leu de la oaspeţii care recitau aceeaşi mantră cu "na să-ţi iei o îngheţată".

Aşa, copii vremii au inventat, reinventat şi preluat jocurile. Ele erau de două feluri: jocuri normale şi jocuri pentru nebuni. Evident că cele mai faine şi palpitante erau cele pentru nebuni. Da, tot ce vedem acum despre jocurile copilăriei prin textele nostalgice şi educative (că şi aşa îmi merge vorba prin târg că aş fi "retro", "vintage" sau "nostalgic comunist"), erau jocuri "soft", care prindeau de la grădiniţă până prin a-3-a a IV-a. Şi mamă-mamă ce frumos ne mai jucan noi aia şi ailaltă. Sau cum săeram coarda şi făceam haine la păpuşi. Şi cum alergam. Şi cum, ia să vdem mai departe.

"Prinsea" (se pronunţă cum se scrie) sau cum să alergi de nebun. 

De fapt se numeşte "De-a Prinselea", a, citit şi "Atinselea". Era un joc simplu la care eu, fiind cam ne-vitezist la alergări, cam picam de fazan (ăsta e alt joc, vom vorbi şi de el). Era simplu. Printr-un ritual de alegere-excludere, era ales cel care voia să prindă (o persoană) iar restul erau cei care trebuiau prinşi. "Ce baţi câmpii bă cu ritualul de excludere?", vor sări abonaţi la contre de dragul contrelor. Păi aia era. Un mic ritual de excludere a celui mai "slab", prin jocul şi algoritmii întâmplării. "Din Oceanul Paci-fic/A ieşit un peşte mic/Şi pe coada lui scria/Ieşi afară dum-nea-ta!" Sau "Două babe scofâl-cite/Stau pe cana-pea trântite/Beau cafea din două ceşti/Şi vorbesc pe franţuzeşti' (cu accent pe e)/Parle-vu, parle-vu/(Parlevu-levu-levu)/Ieşi afară tu. Sau "Stan şi Bran/Cântă la pian/Tra-la-la/Ieşi afară dum-nea-ta". Sau mai dadaistul "An-tan-te/Dizi-mane-pe/Dize-mane-compane/An-tan-te…”. "Numărătorul", nu ştiu cum era ales, nu e treaba mea, aduna pe ceilalţi în cerc-semicerc şi, pe fiecare silabă, arăta cu degetul pe câte unul, inclusiv pe el. Unde,s au mai exact pe cine se termina poezia, ăla rămânea. Cine rămânea alerga după ceilalţi. Ideea era să alergi după o singură persoană, pentru că dacă alergai după mai mulţi sau după cime era aproape, te zăpăceai şi pierdeai. "Scăpai" de povara prinsului dacă atingeai pe cineva şi strigai "Prinse!" sau "(numele) prinde!". Atunci tu puteai fi cel alergat sau prins/neprins. Evident că în cursa acea de viteză nu ţineai seama de obstacole sau de calitatea solului, puteai să te împiedici sau să cazi, mare pagubă, te ridicai, vedeai că pantalonii sau uniforma sau genunchii-s praf, bine că-s genunchii şi nu pantalonii, că ţi-o mai luai şi acasă. Sau o luai în viteză prin bălţile din curtea şcolii şi udai totul în jur, inclusiv pe cei dln clase mai mari (bătaie) sau vreun învăţător-profesor, (bătaie plus morală în clasă plus chemat părinţii plus bătaie again acasă). Dar, o dată, te căleai fizic şi puteai alerga apoi mai lejer dacă te alerga vreun câine pe câmp (erau şi atunci dar nu aşa de idioţi şi deşi ca ăştia de acum), sau vreun proprietar de la care te urcai pe gard şi-l păgubeai de nişte fructe luate "cu împrumut" din pom. ("….mă-tii să iei de la mă-ta şi de la tac-tu mă!")

"Ascunsea", un fel de "hidden object" în realitatea reală 

Ştiţi jocurile "hidden object" pe care le jucaţi pe la birou când vă plictisiţi sau nu vă vede şefu'. Şi eu vi le ştiu. Ei, dragii moşului, pe vremea când exista realitate doar reala nu şi virtuală, copiii jucau un fel de "hidden object", dar cu ei înşişi şi în spaţii deschise. Se numea "De-a v-aţi ascunselea", noi îi spuneam "ascunsea" (cu accent pe "cun"), că varianta litrară era prea lungă şi plictisitor de pronunţat. Popular-literar i se mai spunea "mijoarca", parcă am citit în Ion Creangă asta, iar în engleză. "Hide and Seek", că era şi o piesă din anii '80 numită la fel, care îmi plăcea. După aia nu, că am înţeles textul. 

Prin aceeaşi metodă de selecţie-excludere se alegea cel care trebuia să caute. Restul trebuiau să se ascundă cât mai bine în decor. Jocul era bun pentru că, o dată, te făcea să fii atent la detalii şi să observi orice mişcă suspect în teren. Pe de altă parte, te ajuta să te camuflezi cum puteai. Când îl observai pe cel ascuns, strigai puternic să audă toţi participanţii, "1-2-3 – (numele)" ca să anunţi că a fost găsit şi a ieşit din joc. Locul de ascuns nu era unul fix, puteai să-l schimbi, cu condiţia să nu fii văzut. Un nivel superior era să-l joci seara, când vizibilitatea era mai redusă, dar varianta asta nu era de durată pentru că, înainte de final, ţi se dădea apelul de seară de acasă: "hai în casă că e deja (cât era deja-ul ăla)". Şi mergeai în casă, că era deja ora aia şi mâine trebuia să mergi la şcoală sau mai rău, trebuia să te trezeşti să mergi cu maică-ta la coadă la lapte.

"Pac-pac" – strămoşul airsoftului 

Era joc mai exclusivist, de băieţi, dar şi fetele erau binevenite, că aşa dădea o notă de  exotism, mai ales când luai prizonieri. Era un fel de "ascunsea" mai sofisticat. Erau două tabere, de obicei "românii" şi "nemţii",a sta  de la multele filme de război comsumate cu bucurie la televizor, mai ales cele din seria "23 august" pe care tovarăşii le repetau la infinit: "Stejar extremă urgenţă", "Pe aici nu se trece", "La porţile albastre ale oraşului", sau altele din serie, care acum sunt clasate la "comuniste", deşi porăcriile cinematografice de acum făcute pentru jurii, sunt calitativ, mai jos decât "jos Iliescu". Am propus odată români versus ruşi, dar nu a avut "feedback"-ul scontat. Mai era şi varianta "oldie", români versus turci  dar asta doar în contextul Războiului de Independenţă, foarte la modă la finele anilor '70, când s-au nieversat 100 de ani de la el.

"Armele" erau ori cele de jucărie: pistoale cu capse, cu apă-fără apă, puşti cu dopuri, cu ventuze pistoale mitralieră cu sau fără baterii, cei mai dotaţi aveau binocluri de la jocurile de montaj optic (din RDG, excelente), sau, dacă nu, pumnii făcuţi "cilindru". Dacă nu aveau arma ta, era simplu, rupeai o creangă pretabilă să semene a pistol, o ciopleai cu briceagul, o "personalizai", aveai grijă de ea mai ceva ca noi în armată de armamentul din dotare. Echipele aveau un barem de timp pentru a ajunge pe poziţii şi a se ascunde reciproc. Apoi urma "curăţirea terenului". Unde vedeai duşmanul, strigai "Pac-pac! (numele). În caz de descoperire şi "deschidere simultană a focului", cine striga primul, acela era câştigător. În caz de neclarităţi, problema se rezolva prin arbitraj sau bătaie. A, vi se pare brutal cum sună "bătaie"? Sau am spus preea senin un termen care denotă practici violente? Ghinion, aia era viaţa. Te băteai. Era un fel de "delete comment", că niciodată nu se ajunega la block, pentru că-ţi trecea a doua zi.     

"Ţară-ţară vrem ostaşi", sau cum să intri în alţii 

Era un joc mai "curat", deşi destul de dur ca aspect. Erau două "tabere" care se ţineau de mâini, stând faţă în faţă, la o distanţă de aproximativ 10 metri. O tabără lansa solicitarea: "Ţară-ţară vrem ostaşi!". Cealaltă re-întreba: "Pe cineee?" . "Pe (……- prenumele)!". Cel cerut ca ostaş ieşea din linie, îşi lua avânt şi în fugă, încerca să "rupă" linia adversară, care se ţinea strâns de mâini. Dacă reuşea, lua o "captură" de la ei şi se întoarce la grupul lui. Dacă nu reuşea, rămânea la "inamic". Ideea era să alegi locul cel mai slab, unde se ţineau de mănă unii mai amărâţi fizic. Luai viteză, intrai în ei ca în unt şi gata, erai erou fără să porţi haine de tot felul de diverse animale-"man".   

Capra şi lapte gros, adică sport 

Sărit "capra" era mai mult o activitate sportivă decât un joc cu câştigători şi luzări. Unii stăteau capră, alţii săreau peste. Cine sărea cel mai bine şi nu se bloca, împiedica, pica în nas, avea reputaţie de "bun". Ultima oară când am jucat a fost în 1990, în sala de sport a Şcolii 20, pe care atunci o vopseam cu vopsea pe bază de diluant pentru ca ea, sala, săs e purifice de serbările în care pionierii cântau cu Partidul şi Ceauşescu şi să devină prima secţie de votare a primelor "alegeri libere" în care românii au ales aşa cum le e firea, adică prost. Ni se urcase diluantul la cap şi ne-a luat o veselie ciudată, şi am zis că dacă tot e sală de sport, să facem sport. La rând la sărit era o colegă, iar eu am vrut să fac pe manieratul, şi m-am lăsat mai în jos, ca să poată sări. Dar a fost la fix cât să mă rateze, să sară razant peste mine şi să aterizeze forţat pe parchet, cum vezi prin videourile cu crash-landigguri pe portavioane, pe la YouTube. În mod normal, asta s-ar fi lăsat cu supărare, dar noi toţi am râs de ne-am spart, inclusiv "rănita dintre linii". Dar cheful a fost spart de şeful de secţie care nu pricepea ce e cu noi şi avea impresia că îl sfidăm tot râzând ca proştii la ce spunea el. El nu inhalase diluant ca noi. "Lapte Gros" era un joc mai dur. Unul era "pernă"-"arbitru", alţii se puneau "capră" cu capul înter picioarele celuilalt, iar alţii săreau cât mai dur şi mai în viteză pe ei, strigând "Lapte gros!". Jocul se tremina, în mod regulamentar, dacă se ghicea sau nu un număr arătat de arbitru, dar în mod normal ori când un "călăreţ" cădea sau când "caprele" cedau de la greutate şi se prăbuşea tot sistemul acela uman. 

Călcatea 

Ideea era să te calci pe bombeuri, din poziţia faţă în faţă. Cel călcat ieşea din joc, călcătorul rămânea. Încălţările se făceau praf, spre bucuria părinţilor care nu înţelegeau sensul. Am urât jocul acesta dintotdeauna.

Pară sau şotron 

Până i-am prins sensul, am jucat şi am pierdut până la lacrimi. Aveam o problemă cu aruncatul pietrei la punct fix.

Ideea era aşa. Desenai cu cretă sau zgâriai pe pământ (încă mai exista pământ-pământ pe vremuri) şotronul. (eu îl ştiu în două variante, cel "clasic" şi cel rectangular). Era un joc progresiv ca "level"-uri de dificultate. Aruncai o piatră într-unul din careurile trasate, de la "aproape" spre "departe", cinform numerotării. Nu nimereai, venea rândul adversarului, ca atunci când ratezi la biliard şi îţi mai venea rândul când rata el. De obicei, aruncai cu o bucată d e ţiglă sau o piatră plată. Săreai într-un picior şi tot într-un picior te aplecai să iei "pietricica" pentru a te întoatre, tot sărind într-un picior. Piredeai dacă aruncai aiurea, dacă nu te puteai ţine într-un picior sau dacă, sorind, călcai linia de demarcaţie dintre "sectoare". Încă se mai joacă, am văzut unul multi-gigantic în faţa spălătoriei de la Rahova.

Jocuri ciudate de-ale fetelor 

Fetele aveau jocurile speciale de-ale lor, de la tot felul de cîntece-dansuri păgâne în grup sau grup-perechi, pe diverse teme sau în limbi necunoscute, probabil reminiscenţe de la iniţieri în magiile casei (femeia-stăpâna casei) din perioade de care acum arheologii pescuiesc din pământ cioburi de oale şi pietre şfefuite. Chiar semăna a ritual, cu intonaţiile monotone în cor la unison, cu săriturile sau bătăile din palme, iar noi, băieţii, ne ţineam departe de aşa ceva. Tot ele, fetele, erau specialiste la sărit coarda, de exemplu. Coardă găseai la orice magazin cu jucării, de la "Bucuria Copiilor" la Librăria "Lyceum". Era o nebunie cu săritul corzii, toate fetiţele-fetele săreau coarda, de la grădiniţă până în a V-a, ziceai că toate vor să devină boxeri ca Rocky. Jocul era ultrasănătos pentru picioare şi respiraţie, deci s-a renunţat la el, că era prea sănătos. Mai bine duci copiii la karate sau balet. Un "level up" la săritul cu coarda era shenkel-ul. Un elastic lung sau un alt fir textil rezistent (dar mai bun era elasticul) era prins pe după două fete, care erau pe post de stâlpi. Se juca pe trei "campionate" fiecare cu un nivel tot mai dificil, la fel şi "coregrafia" săriturilor. Primul era cu "shenkelul" pe glezne, al doilea era pe genunchi, al treilea era pe bazin. Nu ştiu regulile, probabil cine greşea ieşea din joc. Treaba băieţilor era ca atunci când le era lumea săritului mai dragă, să vină pe la spate cu o lamă de bărbierit şi să taie "obiectul muncii". Te alegeai cu epitete ca "prost" şi "nesimţit", dar cui îi păsa de asta, probabil că acum s-ar fi ajuns la acuzaţii de "discriminare de gen" şi sexomachism.

Fotbal cu orice 

Da, fotbalul e un sport care nu e exclusiv al copilăriei, ci e sport-sport, chiar profitabil, deşi acum la noi e mai mult un pretext pentru a exista ştiri mondene despre fotbalişti, că fotbal cam din bici şi mai pe la alţii. Dar aici vorbim de altfel de fotbal: fotbalul cu orice. Cu orice în loc de minge. Nu aveam  minge de fotbal. Pentru majoritatea copiilor din perioada aceea "retro", o minge adevărată "Artex" (aia ştiam, or fi fost şi altele, dar la noi mingea "Artex" era mai mult ca perfectul în domeniu) era doar la nivel de visuri de neîmplinit, nici măcar nu oftai cu gândul la ea că oricum nu pupai. Nu avam nici mingi de calitate dincolo de clasica minge de cauciuc cu buline de o spărgeai şi apoi o vulcanizai pe 9 mai, poate era ceva pe la proful de sport, dar le ţinea încuiate în magazia lui. Aşa că jucam cu ce aveam. Ce aveam? Orice. Aţi jucat fotbal cu ghiozdanul fraierului clasei?  Noi da. Cu bucăţi de lemne sau alte materiale? Noi da. Cu pietre? Noi da, chiar terenul de sport de la Şcoala 20 era pavat cu pietriş, era un deliciu să cazi acolo, dar cui îi păsa? Era superb mai ales cănd prindeai o "minge" din asta în rotulă sau în glezne. A, era şi versiunea "de interior", cu cocoloaşe de hârtie sau monede, pe holul şcolii, liceului, facultăţii. (da de plictiseală la un examen la PAO am jucat fotbal cu o monedă de 500 lei, până a ieşit domnul Stănescu şi ne-a spus, frumos, că putem să mai şi terminăm, că unii dau un examen, totuşi. (va urma)