Deşi un efect al crizei pandemice a fost refugiul în natură, dezbaterea publică legată de viitorul Parcului „Sub Arini” a fost destul de sterilă, întreţinută doar de factorii interesaţi, explicabilă şi prin contextul crizei umanitare generate de războiul din Ucraina. Readucem în memoria publică opiniile prof. univ. acad. Alexandru Dima, din lucrarea monografică „Sibiu” (1940): «DUMBRAVA. A pomeni Sibiul fără a rosti numele până în depărtări răs­pândit al Dumbrăvii a devenit de mult cu neputinţă. Străinii cari n’au poposit niciodată pe aceste meleaguri îl cunosc şi-i încheagă fiinţa din seva unei tulburătoare fantezii. La o depărtare de numai o oră de oraş spre Sud-Vest, pe drumul plantat al şoselei Răşinarilor sau pe cel cu mult mai pitoresc al Subarinilor, pe jos sau în cutiuţa tramvaiului semănând a jucărie, ajungi în renumita Dumbravă ce ocupă astăzi – cu largul ei pătrat de 716 ha – o parte din terasa deluvială ce se întindea până la marginea oraşului de sus. Pădure de stejar mai ales împăcând ca şi parcul arinilor cu deosebită grijă mâna omului ce a semănat-o cu alei, cu sălbăticia firii, încercuind limpezimea unui lac ce pricinueşte bucuria localnicilor, Dumbrava e locul preferat al plimbării sibiene însemnând aproape cât o excursie. Atracţia unei mici grădini zoologice de sub oblăduirea Uzinii Electrice a oraşului măreşte farmecul pădurii şi chiamă necurmat curiozitatea drăgălaşului popor al copiilor. Viaţa veselă a Dumbrăvii a început abia în al XVIII-lea veac sub stăpânirea de odinioară ce năzuia strămutarea aci a plăcutelor petreceri în natură ale Vienei. Serbări, maialuri cu sgomotoase distracţii şi spumoasă voie bună, au răsunat de atâtea ori printre bătrânii stejari. Un fel de mic Prater vienez cu scrâncioabe, menajerii, panorămi şi crâşme s’a închegat pe încetul aci.

După unire, la serbările primăverii a început să apară tot mai numeros poporul românesc al cartierelor pornind apoi împreună cu inte­lectualii şi şcolile urbei, noile maialuri ale voio­şiei noastre tradiţionale sub umbrar de codru verde».

În sec. XXI, primele semne ale seden­tarismului planetar au influenţat şi obiceiurile sibiene seculare. Astăzi, multe din manifes­tările ce se ţineau odinioară în Dumbrava Sibiului se doresc a fi găzduite în centrul oraşului; parcurile Cetăţii şi Tineretului sunt cele mai căutate locaţii pentru târguri, dar şi pentru diverse manifestări culturale sau comunitare, susţinute de municipalitate pentru animarea vieţii cotidiene. Un loc cercetat a rămas cimitirul municipal, din 1907, şase confesiuni având alocate secţiuni pe aleea principală: cultele evanghelic, romano-catolic, greco-catolic, reformat, mozaic şi ortodox. Astăzi, delimitarea secţiunilor e mai puţin vizi­bilă, administraţia cimitirului cunoscând perfect graniţa dintre ele. Puţini sibieni ştiu că acest cimitir sibian se numără printre primele înfiinţate – în România şi poate chiar în fostul imperiu austro-ungar -, care încă de la înfiin­ţare a fost multiconfesional, intenţia adminis­traţiei municipale fiind de a aplana potenţialele „divergenţe”, existente între comunităţile ora­şului, cu privire la păstrarea memoriei înain­taşilor. Timp de secole, comunitatea saşilor a conservat unitatea etnică şi religioasă a cetăţii Sibiului. Aceasta în condiţiile în care încă din 1568 s-a emis „Edictul de la Turda” (ordai ediktum – în maghiară, Edikt von Thorenburg – în germană) prin care toţi locuitorii Tran­silvaniei ar fi trebuit să se bucure de libertatea conştiinţei şi toleranţa religioasă. Au trecut două secole, până când împăratul Sfântului Imperiu Roman, Iosif al II-lea a emis cunos­cutele Edicte de toleranţă religioasă şi de convicilitate (1781-1782), acordându-se libertate religioasă protestanţilor, ortodocşilor şi mozaicilor, reforme radicale care vizau o inte­grare mai profundă a teritoriului intracarpatic în imperiul habsburgic. În Marele Principat al Transilvaniei (denumire din 1765), atât privile­giile seculare (laice şi ecleziastice) cât şi sistemul administrativ au cunoscut un ade­vărat „seism”, nobilimea acceptând foarte greu „reorganizarea”, şi numai pe durata vieţii monar­hului; după 1790, întreg sistemul transilvan a revenit la starea iniţială, până la revoluţia din 1848-1849.

Abia în perioada reformelor iozefine, în Sibiu, s-a consemnat renaşterea episcopiei greco-ortodoxe (în 1783), construcţia Bisericii din Groapă (Biserica „Buna Vestire” – în noul cartier iozefin – în 1789) şi a bisericii reformate calvine (1784-1786).

Urmele ctitorilor bisericii reformate sibiene sunt puţin cunoscute de sibieni, cea mai importantă personalitate maghiară sărbătorită anual fiind poetul romantic Sándor Petöfi (1823-1849). Poetul naţional al maghiarimii a publicat – în 1842 – prima poezie, devenind în scurt timp foarte apreciat datorită utilizării în versuri, a elementelor populare, tradiţionale. La Carei cunoaşte viitoarea soţie, Julia Szen­drey, care îi inspiră frumoase poezii de dra­goste. Crezul poetic şi politic se cristalizează în 1847, fiind consemnat simplu: „Dacă poporul va fi stăpân în poezie, nu va fi departe să stăpânească şi în politică, iată ce ne învaţă acest secol, iată ţelul pe care trebuie să-l urmăm … Sus poporul, în iad aristocraţia”. Prin înrolarea în armata lui Bem, participă activ la revoluţia din 1848-49; Petöfi s-a remarcat în ianuarie 1849, primind „Medalia pentru merite în război”, datorită participării la incursiunea dintre Mediaş – Slimnic. Dispariţia lui, la 26 de ani (în 30 iulie 1849), din încercuirea trupelor ţariste în bătălia de la Albeşti, rămâne una din legendele revoluţiei transilvănene; există zvonuri că ar fi ajuns în Rusia, ca prizonier de război. În contextul crizei morale – dezvăluite de războiul din Ucraina -, vă prezentăm poezia:

„În suflet simt o teamă cum s’aşterne”, apărută la Sibiu, în traducerea lui Octavian Goga (revista Luceafărul nr.31/ 1913, cu nota de subsol: această poezie apărută înainte cu opt ani în revista noastră astăzi e de o deosebită actualitate):  «„În suflet simt o teamă cum s’aşterne” de Al. Petöfi: În suflet simt o teamă cum s’aşterne:/ Să mor în pat cu capul între perne!/ Să mă usuc ca floarea din grădină,/ De-un tainic verme roasă’n rădăcină;/ Să scad încet ca lumânarea mută/ În chilioara’ngustă şi tăcută …/ Mărite Dumnezeu din cer,/ Eu ţie altă moarte-ţi cer,/ Eu brad să fiu şi fulger să mă’ncingă,/ Turbatul vifor mijlocul să-mi frângă./ Să mă prăval, o uriaşă stâncă,/ Să înfior prăpastia adâncă …/ –Când neamurile lumii toate,/ Cu braţele descătuşate/ Supt steagul roş porni-se-vor ca vântul,/ Libertate,/ Şi vor străbate/ Din răsărit spre-apus răsbunătorii/ Şi-n calea lor vor sta asupritorii,/ Acolo să cad eu/ Pe câmp de bătaie,/ Să-mi curgă din vine/ Tot sângele tânăr ce-mi arde’n văpaie./ Stri­garea din urmă a buzelor mele/ Să moară’n vuetul păgân de oţele,/ În glasul de tulnic, în huet de arme./ Şi trupul să-mi sfar­me/ Copitele aspre de roibi furtunatici,/ Ce-or trece pe câmpuri, în goană, selbatici/ Ves­tind biruinţa cea sfântă şi mare!/ – De-acolo să-mi strângă şi moaştele frânte/ În ziua măreaţă de-obştească ’ngropare,/ Când surle duioase domol au să cânte/ Şi steaguri cernite veni-vor în soare/ Jelind, libertate, pe morţii tăi fii/ Închişi sub zăvorul aceleiaş glii. Octavian Goga».

În circuitele turistice si­biene două locuri amintesc de trecerea poe­tului prin Sibiu: casa  monument istoric (str. Tipografilor 23)  cu o placă memo­rială de marmură (în locul plăcii de bronz, apli­cată în 23 aprilie 1911, con­semnând popasul din 1 aprilie 1849) şi Parcul Petöfi (pe Şos. Alba Iulia). Placa memorială e flancată de două coroane, simbol al dragostei faţă de memoria poetului, depuse de comunitatea maghiară sibiană. 

(va urma)