– Anca Sîrghie: Ce amintiri păstraţi din prima dumneavoastră copilărie?

– Radu Aftenie: Mama era originară din comuna Codrii Cosminului şi s-a comportat toată viaţa ca o bucovineancă adevărată. Părinţii mei s-au stabilit în Cernăuţi. Era România Mare şi se circula peste tot, aşa că eu fusesem născut în 2 octombrie 1936 la Spitalul Filantropia din Bucureşti. Mama mea era de 18 ani, iar tata era concentrat în armata României la Cernăuţi. La naştere am avut 5 kg. Fusesem un campion, nu-i aşa? Îmi amintesc alarma aeriană din 1941, când eu aveam 5 ani. Tatăl meu, mare comerciant în Cernăuţi, unde mama avea o cofetărie, a plecat în refugiu cu o plapumă şi două perne. A trebuit să refacă actul meu de naştere, pentru că nu-l mai aveau pe cel rămas la Cernăuţi. La 4 ani, învăţasem o poezie pe care o spuneam urcat pe masa din restaurantul tatălui meu, în aplauzele ofiţerilor români şi nemţi. O mai ştiu şi acum: „Când vine cineva la noi/ şi se vorbeşte de război/ Când vreau şi eu ceva să zic, /Bunica-mi spune: Tu eşti mic!/ Dă-mi, Doamne,
minte şi răbdare/ şi fă-mă şi pe mine mare/ Să nu am frică de nimic/ Să-mpuşc măcar un bolşevic.” Când ne-am reîntors la Cernăuţi după primul refugiu, nu mai era nimic din ce lăsaseră părinţii, căci casa lor fusese ocupată de revoluţionarii sovietici. S-a făcut un schimb de populaţie cu ruşii din Odessa. Toţi bucovinenii care rămăseseră acasă în Cernăuţi au fost urcaţi în vagoane şi deportaţi în Siberia. Familii întregi plecaseră din gospodăriile lor. A venit în 1944 a doua refugiere. Mama Veronica, eu şi fratele Nicolae fuseserăm stabiliţi în satul Buiceşti din Oltenia, de Organizaţia naţională a refugiaţilor din Bucovina şi Basarabia. Datorită riguroasei înregistrări pe care o efectua Organizaţia refugiaţilor, tata ne-a descoperit după 6 ani de despărţire. El a făcut frontul până la Stalingrad, de unde s-a întors pe jos şi l-am recuperat în plin bombardament american asupra rafinăriilor – Unde credeţi? – tocmai în gara Ploieşti… Ca refugiată, săptămânal mama primea alimente de la Statul român, aşa că dădea din ce gătea ea şi unor oameni sărmani ai satului. După Război, ne-am mutat la Bucureşti. Aşa s-a trăit până în 1947 când a plecat Regele Mihai. A trebuit să dau examene de 4 clase într-un an şi mama învăţa cu mine istoria, povestin-
du-mi faptele domnitorilor. Îmi amintesc de examenele de clasa a VII-a. Creşteam şi trebuia să învăţ. Clasele de la a VIII-a până la a X-a le-am făcut la şcoala Poinăreşti de lângă Piaţa Coşbuc din capitală, cartierul Rahova.

– A.S.: Eraţi deja un adolescent. Ce visaţi să urmaţi la liceu?

– R.A.: Dacă am făcut arte plastice, e datorită lui Brukenthal. Aveam 12-13 ani când mama mă trimitea la Sibiu la fratele ei, Vasile Verlescu, care locuia în str. Octombrie Roşu, într-o casă lipită de Muzeul Brukenthal. De cum mă trezeam dimineaţa, îmi plăcea să desenez. Desenam pe hârtie, pe asfalt, oriunde nimeream, orice îmi trecea prin minte, chiar şi portretele lui Lenin şi Stalin, care erau în fiecare clasă deasupra catedrei. În vacanţă, timp de 5-6 ani eu petreceam zilnic câteva ceasuri efectiv în muzeul sibian. Cunoşteam fiecare sală cu tablourile ei. M-am împrietenit la Sibiu cu Sandu Lungu, viitorul critic de artă, mai mic decât mine, dar la fel de pasionat de pictură. Mă jucam fotbal cu copiii din vecini în Piaţa Mare, unde era în centru un rondou cu flori. Mama m-a înscris la şcoala medie de arhitectură de pe B-dul Coşbuc din capitală. Timp de două săptămâni a fost pregătirea de profil a candidaţilor. Profesorul a constatat că sunt cel mai bun la desen şi a sfătuit-o pe mama să mă ducă la Liceul de profil, care se numea Şcoala tehnică de arte plastice „Nicolae Robescu”. Pe acela l-am urmat între anii 1952 şi 1956. Apoi am intrat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, pe care l-am absolvit în 1962. Am studiat cu maestrul Cornel Medrea, originar din Miercurea Sibiului, şi cu Boris Caragea. Jucam foarte bine fotbal, dar am abandonat sportul pentru că m-am îndrăgostit de sculptură. Eram în grupă şapte sculptori: Anton Eberwein, care apoi s-a stabilit în Germania, Adam Nicolae, Corneliu Grecu, Semizian Armenui, coreeanul Zen Muncel şi Sandi Călinescu, cel mai boieros dintre noi toţi. De o viaţă am două pasiuni. Una este profesia de sculptor. A doua pasiune este soţia, o adevărată icoană a sufletului meu.

– A.S.: Cum v-aţi căsătorit cu Elena ?

– R.A.: Când am cunoscut-o pe Elena, pe care ai ei o răsfăţau cu apelativul Totoc, era ca o fetiţă, aşa cum o vedeţi în portretul din sufragerie. În 1962, când tocmai pregăteam examenul de absolvire, ne-am căsătorit. Sigur că am făcut o nuntă studenţească, la o bodegă, numită Grădiniţa, de lângă Casata, unde am petrecut de la ora 10.00 până la ora 14.00, pentru că aveam doar 200 lei pentru eveniment. După prânz trebuia să mă prezint la cursuri. Toată noaptea următoare am cioplit în marmură un portret, lucrarea mea. Asistenta profesorului Medrea, Ilica Veturia, ştiind că eu sunt mire, nu s-a aşteptat ca să vin cu lucrarea terminată. Când a văzut ce mi-a ieşit, a amuţit de mirare. În curte erau stativele, numite şele. Eu văzusem că şase erau ocupate cu lucrările colegilor şi una rămăsese goală. A mea. Nu suportam aşa ceva. Aveam terminat portretul în ipsos, dar eu doream să fiu în rând cu colegii mei, aşa că l-am sculptat în marmură.

– A.S.: Cum a început drumul artistic al dumneavoastră ?

– R.A.: Am fost angajat la Direcţia de Artă Populară şi Artizanat din UCCOM, unde directoarea Olga Horşia mă impulsiona artistic. Am colindat ţara, în diferite zone, de la Săpânţa la Gorj, din Hurezu până la Suceava. Discutam cu meşterii populari care m-au influenţat. La Săpânţa l-am cunoscut pe artistul Vida Geza, împreună cu care am sculptat şi eu una dintre figurile lucrării sale de la Moisei. Sigur că după ce lemnul s-a putrezit, maestrul a turnat lucrarea în bronz.

– A.S.: Eminescu avea o cugetare la care merită să reflectăm: „Ocazia e iute la fugă şi leneşă la întors.” Vă întreb: Ce ocazie deosebită v-a impulsionat talentul ?

– R.A.: Familia de talentaţi sculptori a lui Karl Storck, stabilită în România, a fost încurajată de Regele Carol I. S-a creat o bursă de doi ani pentru absolvenţii de sculptură. Ei aveau astfel şansa să lucreze într-o locuinţă cu atelier mare în centrul capitalei, fără să plătească chirie şi taxe pe utilităţi. Noi locuiam într-o cameră neîncăpătoare şi bucătărie, la casă. Dar patul atelierului ne era prea îngust. Am încercat să ne descurcăm. Ridicam patul pe verticală ca să stea placa pentru lucrarea mare cât un studio. Exact în preziua datei de concurs a căzut lucrarea şi s-a făcut bucăţi. Eram disperaţi. Toată noaptea am lipit bucată cu bucată şi a doua zi am prezentat lucrarea, care era un mozaic interesant. A fost un concurs pe care l-am câştigat. M-am instalat cu soţia acolo, în apartamentul Storck, cu atelier larg. A fost o binefacere.

– A.S.: Dacă priviţi în urmă, aveţi şase decenii de lucrare artistică, maestre Radu Aftenie, iar albumul pe care îl răsfoiesc îmi dovedeşte că sunteţi un excelent portretist. Îmi plac în mod deosebit Avram Iancu, Gheorghe Lazăr, Andrei Şaguna, Samuel von Brukenthal, Onisifor Ghibu, Ioan Lupaş, Emil Cioran, Arsenie Boca, Bartolomeu Anania, D.D. Roşca, Dumitru Peligrad, Ion Besoiu, Constantin Ilea, o întreagă galerie de ardeleni, dar şi Gheorghe D. Anghel sau George Enescu în medalion, ca şi Mircea Eliade. Excelentă este stilizarea portretului pe care i l-aţi făcut lui Iosif Sava. Din motive particulare, mai puţin îmi place expresia întunecată a lui Lucian Blaga, pe care ştiu că l-aţi plasat la Liceul „Lucian Blaga” din Bucureşti şi la dezvelire a participat şi Dorli Blaga, care a fost foarte impresionată de lucrarea dumneavoastră. Privesc bustul lui Constantin Noica, pe care eu l-am cunoscut şi avea un alt aer, greu, foarte greu de prins. Totodată remarc cât de diferite genuri aţi ilustrat în universul artelor plastice. Dată fiind monumentalitatea definitorie a sculpturilor, este posibil ca dumneavoastră să cunoaşteţi cu exactitate ce soartă a avut fiecare dintre lucrările realizate în acest gen?

– R.A.: Desigur că lucrările mele de for public sunt acolo unde ştiu că au fost amplasate, adică la Cluj Napoca, oraşul care în semn de recunoştinţă m-a declarat cetăţean de onoare, la Sibiu, Oradea, Bucureşti, Săliştea Sibiului, Chişinău, Mânăstirea Pasărea, Măgura -Buzău, Sighetu Marmaţiei etc. Uitaţi-vă la statuia lui Mircea cel Bătrân, lucrarea mea de peste 2 m, care se află la Muzeul Militar din Bucureşti. Şi tot acolo este un bust cu acelaşi domnitor. La Biblioteca Centrală din Chişinău este lucrarea mea în bronz din 1997 dedicată lui Onisifor Ghibu. În locul Ostaşului sovietic din centrul Clujului în 1995 am vernisat monumentul Glorie ostaşului român. Am avut la Sibiu o surpriză neplăcută, să aflu că monumentul cioplit în piatră în 1984 din Piaţa Mare cu Gheorghe Lazăr, pe soclu având două reliefuri, unul cu întâlnirea dintre Lazăr şi Nicolae Bălcescu şi alta cu Şcoala Românească înfiinţată de el, a fost demontat, fără să fiu consultat. De ce credeţi? Ca să se realizeze o piaţă goală, după tipic european. Lucrarea mea a fost dusă într-o curte la Fabrica COMPA, unde stă între bălării şi acum. Era normal să fie dusă, spre exemplu, la Avrig, să fie pusă la Casa memorială a primului nostru dascăl, pe care simbolic l-am reprezentat la un pupitru de clasă, cu cartea deschisă. Puteam să dau în judecată Primăria, mai ales că un arhitect mi-a spus că Lazăr nu a făcut nimic important, doar „trăgea cu arma în ciori”. La o asemenea ignoranţă plină de dispreţ nu mă aşteptam. Când am venit de la Bucureşti la Sibiu şi am vorbit cu primarul Johannis, mi s-a propus să realizez o altă formă de monument şi aşa am creat în 2005 sculptura cu ctitorul învăţământului românesc, lucrare pe care o vedeţi aproape de Turnul Sfatului din aceeaşi piaţă. Unii doreau să plasăm statuia undeva mai spre gară, dar ziariştii au reacţionat. Eu locuiam încă la Bucureşti şi nu cunoşteam ziariştii sibieni, dar în plină şedinţă în care arhitecţii sibieni decideau amplasarea monumentului, a intrat jurnalistul Nani Dobra susţinând că „Gheorghe Lazăr nu va pleca din Piaţa Mare”. Ca să răspund până la capăt întrebării, vă mărturisesc că sunt multe lucrări în alte genuri decât sculptura de for public la care le-am pierdut urma. Recent am avut o surpriză plăcută, când cineastul Eugeniu Lupu din Cleveland Ohio, USA, a găsit unul dintre cataloagele pe care eu le-am pierdut şi mi-l va trimite ca să revăd un grup de lucrări în lemn de cireş. Bănuiesc că el fusese în Bucureşti la vernisaj şi a păstrat acel album.

– A.S.: Nu cred, maestre, că s-a ales cel mai bun loc pentru statuia lui Gheorghe Lazăr în Piaţa Mare din Sibiu. Să fie adevărat că el este plasat în locul unde fusese Stâlpul infamiei din cetatea Evului Mediu? Mai firesc era să-l privim pe primul dascăl al neamului românesc în partea dinspre liceul ce-i poartă numele. Nu credeţi? Nici acum nu ar fi târziu să fie mutat, dacă ar decide oameni de bună credinţă şi cunoscători ai istoriei adevărate. Îmi amintesc de aprecierea unui confrate, pictorul Ovidiu Petru Dumbrăveanu, care socotea că „Radu Aftenie abordează cu frenezie toate genurile sculpturii”. O temă-pivot v-a fost maternitatea, fără îndoială. Vă întreb: În ce gen de material aţi preferat să lucraţi ca sculptor?

– R.A.: Am sculptat în lemn şi marmură, am turnat în bronz multe compoziţii. Enumăr Maternitate din 2000, Icar din 2002, Idilă din 2003, Visare şi Pianistul din 2004, Chitaristul din 2010, mai multe lucrări intitulate Compoziţie din 2010, Basistul 2015 etc. Ştiţi cum era la început, nu găseam piatră, nu aveam bani să cumpăr bronz. Foloseam ce lemn reuşeam să găsesc. Primele lucrări- Compartimentul, Roata olarilor, Naista– au fost expuse în 1967 la Expoziţia de la Simeza. Următoarele lucrări au fost Marea furcă, Maternitate, când s-a născut primul meu copil, Chivuţele, Ţăran cu miel pe cap, Calul troian, Pasărea măiastră, Mama cu copilul. Odată am observat că dintr-o măcelărie au scos un butuc de lemn pe care se tăiase carnea. Mi-au spus că nu le mai trebuie, aşa că din el am făcut o lucrare de suflet în 1972, adică un leagăn în care am aşezat copilaşul sculptat în piatră. Am expus lucrarea Leagănul la Ateneul Român. Mă inspirase a doua fetiţă a noastră. În 1983 în Tabăra de sculptură Poiana Soarelui de la Sălişte– am creat Mioritica, o lucrare dintr-o singură bucată de lemn de 5 m înălţime. Pe atunci se cumpărau bine lucrările de artă. Îmi amintesc că am cioplit în lemn în 1999 pe Van Gogh în apartamentul nostru din Bucureşti, punând lucrarea pe o pătură, ca să nu deranjez vecinii. Emil Cioran mi-a pozat la televizor, după interviul luat gânditorului la Paris de Gabriel Liiceanu şi m-a impresionat expresia de dezamăgire a lui… Am participat la 70 de expoziţii, unele de grup, altele personale, cu lucrări de sculptură şi cu cele de grafică. Ele au ajuns în colecţii de stat şi în cele particulare, din Europa, USA şi America de Sud. Uitaţi-vă la acest Don Quijote, proaspăt turnat, este lucrarea comandată care va pleca spre Statele Unite ale Americii.

– A.S.: Sunteţi un artist internaţional, în ciuda multor vicisitudini prin care aţi trecut în viaţă, începând cu nenorocitul accident de tren din 1969 când aţi pierdut piciorul stâng. Dumneavoastră, care iubiserăţi fotbalul. Citesc în CV-ul din albumul lucrărilor dumneavoastră că la Burgas în Bulgaria, unde aţi realizat la Tabăra Internaţională creaţia în marmoră Fata Soarelui, având 2. 80 m şi o suspendare cutezătoare, aţi fost declarat în 1977 Laureat al Simpozionului Internaţional de Sculptură. Figuraţi în numeroase dicţionare de artă. În reviste culturale sau de specialitate din ţară şi din străinătate se scrie despre opera dumneavoastră. Aţi fost declarat „Om internaţional” (1993-1997) de către Centrul Biografic Internaţional din Anglia şi aţi primit „Placheta pentru recunoaşterea eforturilor de realizare şi de îmbogăţire spirituală a Comunităţilor Internaţionale” de la un for similar din USA. În anul 1995 aţi fost declarat Cetăţean de Onoare al oraşului Cluj-Napoca. Fiicele dumneavoastră sunt realizate din toate punctele de vedere. Mirela Aftenie Stancu, medic al medicilor, cum i se spune ca specialist în patologie, este managerul unui spital în USA. Cealaltă fiică, Cristina Aftenie, este artist ceramist în insula Creta din Grecia, unde activează ca profesor de ceramică, soţul ei grec având un magazin de suveniruri realizate din lemn de măslin. Fiecare dintre ele v-a dăruit câte un nepot. Aveţi vreun motiv de neîmplinire?

– R.A.: De când m-am stabilit la Sibiu, mai mult ca înainte, mi-am focalizat creaţia pe figuri transilvane, dar nu toate au stârnit interesul publicului. Cu Andrei Şaguna, pe care l-am oferit Mitropolitului la Sibiu, mă gândeam că voi acoperi un gol, cel al unei statui reprezentative aşezate în incinta Mitropoliei Transilvaniei, pe care el, Sfântul Andrei, o ctitorise. Mi s-a răspuns că Mitropolia nu are bani nici să acopere cheltuiala luminii ce se consumă în Catedrala Ortodoxă. Vedeţi şi dumneavoastră ce frumoasă este lucrarea, care a rămas în ipsos, iar Sibiul nu are o statuie cu primul şi cel mai mare dintre mitropoliţii Transilvaniei. Cum este posibil?

– A.S.: Noi, sibienii, am fost foarte nedumeriţi să aflăm că o altă creaţie foarte reuşită, bustul lui Avram Iancu, pe care aţi realizat-o în 2013 la comanda Societăţii Culturale „Avram Iancu”, a stat ascunsă ani buni sub un cearşaf în Biblioteca
judeţeană Astra, în loc să-şi găsească locul cuvenit în Panteonul transilvan din Parcul Astra. Care este povestea acestei lucrări?

– R.A.: Eu pe Avram Iancu l-am purtat în suflet. Am citit cartea lui Ioan Lupaş şi altele ca să mă documentez. Fusesem anume în Munţii Apuseni la o verişoară a mea, căsătorită cu un preot, ca să înţeleg lumea Iancului. Când am pornit şantierul, am întocmit multe schiţe. Dorinţa mea era să fac o lucrare mai bună decât maestrul meu Cornel Medrea, care a creat un Avram Iancu pus pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. Profesorul Mihai Racoviţan, care şi el făcea miniaturi din lemn cu chipul Iancului, mă sfătuia plin de emoţie să nu uit să pun moţeşte căciula pe capul eroului meu. Într-o lună lucrarea a fost gata. S-a stabilit ca bustul să fie aşezat la intrarea în Parcul Astra din Sibiu. Primarul Johannis a fost de acord cu locul stabilit spre bulevardul central. Comisia de la Ministerul Culturii, condusă de Csilla Hegedüs, secretar de stat, l-a respins, fără să înţeleg din ce raţiune. La Sibiu am vorbit cu noul primar, care mi-a dat o replică incredibilă: „Lăsaţi, că în Parcul Astra sunt destui români şi fără Avram Iancu.” Şi eu care aşteptam, ca după atâtea monumente ale personalităţilor sibiene să fiu făcut Cetăţean de Onoare. Am constatat că nu sunt defel apreciat în oraşul acesta, care mi-a devenit reşedinţă.

– A.S.: Nici eu nu pot crede că vi s-a dat o asemenea replică oficială, mai ales că Sibiul nu excelează prin monumente. Socotesc că este loc şi pentru alte personalităţi, indiferent de naţionalitate. Situaţia aceasta îmi aminteşte de bustul lui Mihai Eminescu, realizat în ţară şi transportat peste Atlantic din dorinţa românilor din New York de a avea într-un parc din metropolă simbolul identităţii noastre naţionale. S-au făcut cereri după cereri la oficialităţi, dar nu s-a aprobat ca poetul naţional al românilor să figureze
într-un parc american. Aşa se face că eu am văzut acea creaţie în pridvorul Bisericii ortodoxe Sf. Maria din New York. Eu credeam că aşa ceva este posibil numai într-o ţară străină, deşi nici acolo nu este firesc să se manifeste o asemenea obtuzitate. Totuşi: Ce s-a întâmplat cu Avram Iancu cel aşezat sub cearşaf în Biblioteca Astra? Câţi ani a stat acolo?

– R.A.: În 2018, generalul Ghiţă Bârsan
s-a interesat de lucrarea mea şi a solicitat-o pentru Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu. Au aşezat-o pe o alee împădurită, pe aceeaşi linie cu Nicolae Bălcescu, realizat de sculptorul Butunoiu, o apropiere simbolică, nu-i aşa? Sunt conducătorii Revoluţiei de la 1848. Inscripţia de pe soclu sună cu totul semnificativ pentru trăirea patriotică a lui Avram Iancu: ”Unicul dar al vieţii mele fiind să-mi văd Naţiunea mea fericită.” Dezvelirea s-a făcut impecabil şi emoţionant tocmai de ziua patronului Academiei, în noiembrie 2018. S-a intonat Imnul de Stat al României, s-a defilat cu pas de front în faţa statuii. Profesorul Mihai Racoviţan a vorbit cu însufleţirea lui specifică. Am fost foarte emoţionat. Totul este bine când sfârşeşte cu bine, nu-i aşa?

– A.S.: Pe aceeaşi alee a Academiei este şi monumentul lui Gheorghe Lazăr, realizat de sculptorul Pavel Mercea. Aşadar sunt acolo trei corifei ai românismului despre care este vorba la cursurile de istorie militară, în care se insistă asupra Revoluţiei de la 1848. Eu poposesc în preajma acestor statui atunci când sunt invitată să ţin conferinţe pe teme literare sau de istoria Transilvaniei. De aceea, ştiu că în lunile mai, iunie şi noiembrie în fiecare an, Academia are manifestări devenite tradiţionale, care se desfăşoară, după caz, chiar şi în faţa acestor monumente. În acest an, la
10 septembrie se vor împlini 150 de ani de la moartea lui Avram Iancu şi de pe acum se proiectează activităţile artistice educative ce se vor desfăşura la eveniment, de la care nu va lipsi ceremonialul militar de la monument. Fără să fie expus într-un loc public, care să-l pună la dispoziţia tuturor cetăţenilor şi turiştilor, monumentul lui Avram Iancu este valorificat într-un mod mai ţintit pentru studenţii militari. Dar Academia are şi o bibliotecă modernizată şi, mai ales, un muzeu militar excepţional. Stimate maestre Aftenie, rotesc privirea în casa dumneavoastră atât de primitoare şi văd câteva lucrări în formă de proiect care aşteaptă. Sunteţi un sculptor harnic şi sunt impresionată să văd în atelierul dumneavoastră cât este casa atâtea personalităţi sibiene. Autorităţile locale cunosc asemenea proiecte?

– R.A.: Să nu mă bănuiţi de nepăsare. Aşa cum sunt de greu la deplasare cu handicapul meu locomotor, am urcat în maşină bustul lui Constantin Noica şi l-am transportat la Păltiniş. Consideram că locul lui este acolo. Am vorbit cu Mitropolitul Streza, dar nu l-a acceptat. Din lucrarea mea dedicată lui Andrei Şaguna, două machete stau aruncate într-un depozit. Vedeţi şi dumneavoastră ce proiect minunat este Şaguna şi la Sibiu lipseşte o asemenea statuie. Desigur că Mitropolitul Bartolomeu Anania este gândit pentru Cluj-Napoca. Tot aşa, statuia Mitropolitului Nicolae Ivan. Arsenie Boca este o altă machetă reuşită. Nicolae Titulescu va fi comemorat zilele acestea. Uitaţi-vă la mine, am încă sănătate şi vreau să muncesc.

– A.S.: Aşadar, sunteţi apt şi doriţi să lucraţi în continuare. Iată concluzia cu care vom încheia dialogul nostru, în care mi-aţi făcut mărturisiri impresionante. Eu vă mulţumesc pentru timpul acordat. Sigur că veţi mai primi comenzi după ce în ţară şi în lume se mai liniştesc apele. „Nimeni nu-i atât de fără minte încât să prefere războiul în locul păcii; căci în timp de pace copiii îngroapă pe părinţi, iar în timp de război părinţii pe copii.”, sunau cuvintele pline de înţelepciune ale lui Herodot în Antichitate şi de atunci nimeni nu a contrazis acest adevăr. Să sperăm că războiul din Ucraina va înceta cât de curând. Muzica artelor se poate auzi doar atunci când încetează zornăitul armelor.

(Dialog consemnat de Anca Sîrghie, în 22-25 martie 2022, la Sibiu.)