În sfârşit, mi-am găsit răgazul să răspund invitaţiei profesorului Mircea Tomuş de a-l vizita la Căminul de vârstnici “Maria Theresa” de la şura Mică. Este drept că atunci când ne-am reîntâlnit cu emoţie la o lansare  de carte a Ilenei Marinescu nici nu puteam bănui că ne va încolţi o pandemie care să ne oblige la izolare. Dar dorinţa sinceră pe care  şi-a exprimat-o atunci m-a încurajat să obţin acum, după mai multe luni, aprobarea de vizitare şi, aşa cum cere regulamentul, purtând botoşei  şi mănuşi de nylon albastru, mascată corect, am fost condusă spre  filigoria pregătită pentru vizite. Nu acelaşi drum de acces era rezervat lui Mircea Tomuş, care ieşind din clădire sosise în filigorie din partea opusă, iar masa lunguiaţă, la capetele căreia ne-am aşezat, era prevăzută   cu un separator de plastic, ceea ce ne-a dat certitudinea că dialogul nostru, supravegheat atent de o asistentă a instituţiei, nu era pândit de nici un pericol de infectare.

Aerul uşor pierdut al profesorului Mircea Tomuş m-a determinat să găsesc o formulă care să ne readucă mai aproape de comunicarea noastră caldă şi directă de altădată. De când?  De aproape 50 de ani!

–Anca Sîrghie: Am venit să vă invit  la un vals. La un vals al amintirilor, sti­mate domnule profesor şi coleg de catedră la Uni­versitatea “Lucian Blaga” din Sibiu. În locuinţa familiei dumneavoastră din Cluj eu ţin minte perfect că am fost prin 1965, când Mircea, băiatul dumneavoastră cel mare, era licean, eu fiind stu­dentă. De ce venisem? Pentru că doamna Silvia Tomuş, prima soţie a dumneavoastră, pe atunci asistenta noastră la Facultatea de Filologie din Cluj,  mă chemase la dânsa ca să iau o carte ori o bibliografie la o lucrare. Dar nu acolo şi atunci v-am întâlnit.  Noi doi ne-am cunoscut abia prin anul  1972, de la pri­mele numere ale noii serii a revistei “Transilvania“, la Sibiu. Revista îşi deschi­dea paginile unei noi serii, avându-vă redactor-şef. Eram profesoară de literatura română la pres­tigiosul Liceu “Gh. Lazăr” din Sibiu  şi mi-aţi încre­dinţat  la început o rubrică a literaturii pentru copii şi mai apoi pe cea a cro­nicilor de teatru. Desigur că de-a lungul timpului am scris în “Transilvania“ eseuri şi articole pe diferite teme literare. Ce a însemnat pentru univer­sitarul clujean, redactor-şef la revista “Steaua”  venit la Sibiu, parcă re­luând traiectul refugiului Universităţii “Regele Fer­dinand I” după Diktatul de la Viena, activitatea la o revistă literară presti­gioasă ca aceasta, cu o tradiţie ca a ei?  Ce impe­dimente şi ce izbânzi aţi avut în acea perioadă a epocii de aur a socialis­mului românesc?

– M.T.: Chiar de la apa­riţia decretului preziden­ţial de înfiinţare a revistei, mi s-a anunţat îngrijo­rătoarea condiţie, anume că ea va fi, de la bun început, finanţată  din fonduri proprii. Pentru că atunci se comemora un secol de la moartea lui Avram Iancu, mi-a plăcut faptul că s-a aprobat o excursie de documentare în Munţii Apuseni, pe urmele vieţii şi faptelor eroului, deplasare pentru care Maria Fanache, preşedintele Comitetului de cultură judeţean Sibiu, a asigurat microbu­zul necesar.  A fost bine­venită, apoi,  propunerea lui Ion Miclea de a realiza un calendar cu tipuri de locomotive tradiţionale, tiraj cumpărat de Centrul de librării din Sibiu, prin înţelegerea directorului Reimar Alfred Ungar, ca banii obţinuţi să fie daţi pentru revistă. Aducerea lui Mircea Ivănescu la Si­biu  a fost o mare izbândă pentru colectivul redac­ţional, dar poetul pretin­dea o locuinţă şi chiar publicarea traducerii sale la romanul Ulise de James Joyce, care se blo­case la Editura Univers, având director pe Romul Munteanu. Cauza bloca­jului era contractul în­cheiat anterior cu Eugen Barbu, autorul atât de discutat, pe atunci, el nevrând să renunţe în ruptul capului la acel proiect.  A fost necesară o vizită pe care eu i-am făcut-o la biroul celui care scrisese Groapa, ca acel contract să fie anulat. Aşa a putut să apară versiu­nea lui M. Ivănescu, în limba română, a marelui roman. Cunoscând pa­siu­nea poetului pentru muzică, l-am îndemnat să scrie cronica muzicală lunară. Articolul de fond îl scria după propria pro­punere, nu l-a obligat nimeni, el singur s-a oferit, argumentând că la Agerpres, unde lucrase înainte, s-a obişnuit cu redactarea unor texte în jargonul politic. Este adevărat că articolele de fond pe atunci erau sem­nate “Transilvania”. Dar cronicile muzicale scrise de poetul nostru erau adevărate texte de analiză competentă şi profundă a concertelor simfonice care se desfăşurau la Sibiu şi ar fi păcat să rămână în paginile unei reviste uitate, iar cei care se laudă cu memoria marelui poet şi traducător ar putea să îi completeze opera şi cu analizele lui muzicale.

– A.S.: Sunt de acord cu ideea că cel mai valoros colaborator în redacţie pe care l-a avut  “Transil­vania” a fost Mircea Ivă­nescu, un om de o mo­destie exemplară şi cu o cultură covârşitoare. Permiteţi-mi să vă arăt cartea mea în două vo­lume, căci la al treilea tocmai acum lucrez,  Ame­rica visului româ­nesc, datorată experienţei mele din ultimii 20 de ani, când am fost adesea în vizită la băieţii mei şi în comunităţile românilor din S.U. A. şi Canada. În paşi de vals ajungem dincolo de Atlantic, la anglistul Ştefan Stoe­nescu, din Ithaca new­yorkeză, anglist care îmi mărturisea în interviul din trilogia mea memoria­listică faptul că el con­sideră că cea mai im­portantă realizare a sa a fost traducerea în limba engleză a 3000 de versuri ale lui Mircea Ivănescu.

– M.T.: După ce se ridică restricţiile perioadei de pandemie, doresc să citesc cele trei  volume, pentru că mă interesează America. Şi eu am fost de trei ori în S.U.A. unde am întâlnit oameni intere­sanţi în comunităţile diasporei noastre.

– A.S.: De când datează întâlnirea dumneavoastră cu literatura americană  şi când aţi călătorit pentru prima dată peste Atlantic?

– M.T: Întâlnirea mea cu literatura americană s-a produs în anii de liceu, căci în ultima vacanţă îmi amintesc că citeam la Biblioteca Universitară din Cluj pe Carl May cu eroii lui Winetou şi Old Shaterhand. Şansa de a călători în America am avut-o mult mai târziu. Era pe la începutul anilor ’80, când Nichita Stănescu fusese propus pentru o călătorie în S.U.A., dar el refuza categoric, pentru că nu mai voia să călăto­rească cu avionul. S-a întâmplat că eu fusesem împreună cu Octavian Paler în R. F. Germană la un colocviu al scriitorilor, organizat la Köln, şi aveam toate aprobările necesare. Am plecat la Iowa unde am participat la un atelier de creaţie în colectiv.  Programul acelui experiment interesant s-a desfăşurat timp de 3 luni. Acolo sosise şi un poet din Africa Centrală. Era un bărbat foarte frumos, înalt, aşa ca un atlet din Antichitate. În primele 3 zile el a făcut şocul civilizaţiei, căci nu s-a putut adapta la at­mosfera americană. De­sigur că el sosea dintr-o cu totul altă civilizaţie, iar ceea ce întâlnea la Iowa City, o universitate cu trei nobelişti,  în jurul căreia se focaliza toată viaţa orăşelului, îi era străin. El a ieşit dezbrăcat în centrul orăşelului. Tulburarea poetului a fost  atât de mare încât nu s-a găsit o altă soluţie decât să fie trimis imediat acasă la el cu avionul pe ruta Ger­mania-Africa Centrală.

– A.S.: Dacă noi tot valsăm printre amintiri, care socotiţi că a fost cel mai temeinic dintre ro­mânii diasporei ameri­cane, personalitate  de care v-aţi apropiat în călătoriile dumnea­voas­tră peste Atlantic?

– M.T.: În drumul meu spre Universitatea din Iowa City, un popas am făcut totdeauna la Detroit în statul Michigan. La Episcopia Ortodoxă de acolo  erau două clădiri, una a ierarhului şi alta a familiei lui George Alexe. Acesta socotesc că a fost cel mai deosebit român întâlnit atunci peste Atlantic. Soţia Didi, o maestră în domeniul artelor plastice, care pre­gătea lucrări pentru dife­rite expoziţii, mai era şi o excelentă  gospodină, care m-a desfătat cu bunătăţi culinare. Ea era pe atunci o şefă de protocol, care primea la Arhiepiscopia Misionară Română din America şi Canada cu sediul la Detroit musafirii sosiţi din România. Aşa au fost Ma­rin Sorescu, Adrian Pău­nescu, Ana Blandiana cu soţul ei, Romulus Rusan şi atâţi alţi actori, uni­versitari etc. Eu am pro­pus să fie invitat acolo şi Tudor Gheorghe, care a ţinut concerte în America.

– A.S.: Ce mică este lumea! Am avut norocul să întâlnesc familia lui George Alexe atât în Michigan, unde locuia, cum povestiţi şi dum­neavoastră,  cât şi la New York, unde veneau soţii Alexe la Simpozionul anual Mihai Eminescu, ca invitaţi ai părintelui prof. univ. Theodor Damian. După cum mi-a povestit  cu detalii copioase în interviul pe care i l-am luat şi l-am publicat sub titlul Ce bogăţie v-a dat Ame­rica? în volumul I al trilo­giei mele memorialistice America visului româ­nesc,  în anii grei ai so­cialismului,  doamna Didi cu soţul ei  a primit, chiar găzduind  la Detroit între mai mulţi universitari şi  pe Zoe Dumitrescu Bu­şulenga. Doamna Didi avea 89 ani când am intervievat-o şi m-a în­cântat să constat că este absolut lucidă, lucru mi­nunat la o asemenea vârstă înaintată. Soţul ei murise şi îmi amintesc că am participat la înmor­mântarea lui. Dialogul nostru s-a întins pe 24 de pagini, pentru că doamna Didi a fost de neoprit, când i-am dat prilejul să prezinte dramatica evolu­ţie pe care teologul George Alexe, muzician pasionat şi publicist pri­ceput, a avut-o în anii exilului lor american. Atunci a scos el publicaţii ca Almanahul Episcopiei Misionare Române şi Almanahul Credinţa pe anul 1966, apoi Comu­nitatea Românească.  Între 1970 şi 1975, îm­preună cu arhimandritul Bartolomeu Valeriu Ana­nia, a editat calendarul ortodox “Credinţa” la Detroit, Michigan. Ştiu că dumneavoastră sunteţi fiu de preot şi bănuiesc că prin tradiţia de familie aţi întâlnit în America şi feţe bisericeşti impor­tante. Ce nume puteţi menţiona?

– M.T.: Dintre perso­nalităţile bisericeşti, amintesc pe profesorul Dumitru Stăniloae, coleg de an la Teologie cu tatăl meu. Ei erau foarte apropiaţi şi ca atare când eram copii, eu mă jucam cu fata profesorului Stăniloae, Lidia, care apoi a făcut Facultatea de Fizică, dar scria şi versuri. La vremea potrivită, eu am făcut-o pe Lidia mem­bră a Asociaţiei Scriito­rilor din Sibiu. În America am întâlnit şi pe mitro­politul Antonie Plămă­deală, care s-a tratat acolo pentru o afecţiune gravă.

– A.S.: Cum a rodit legătura dumneavoastră cu Iowa City, unde v-aţi simţit atât de minunat?

– M.T.: În America am avut şansa de a mă îm­prieteni cu anglistul Stavros Deligiorgis, spe­cializat în engleza veche. Era una din cele mai stră­lucite minţi ale vremurilor noastre, bazată pe o cultură impresionantă, pornind de la religie, ca principiu iniţial, trecând prin floarea ştiinţelor umaniste, ca să ajungă tot la religie, într-un mira­culos cerc de erudiţie şi creativitate.  Stavros mi-a aranjat o întâlnire cu un grup de arheologi…A fost o seară, ce zic seară?, una din cele mai fru­moase nopţi ale mele!

– A.S.: Înţeleg că întâl­nirea cu Stavros nu s-a manifestat doar ca o prietenie de moment, cum se întâmplă  de obicei la asemenea eve­nimente ştiinţifice profe­sionale, ci a schimbat destinul fiului dumnea­voastră. Cum a ajuns Mircea în America?

– M.T.: Stavros mi-a relatat că are doctoranzi din lumea întreagă. Atunci l-am întrebat dacă ar accepta şi un docto­rand român, pe fiul meu. A fost de acord şi s-a ocu­pat de toate formalităţile. Profesorul Mircea Borcilă era atunci în SUA şi i-a trimis o invitaţie.  Fiul meu a făcut doctorat la pro­fesorul Stavros Deligior­gis. A rămas să predea literatura ţărilor din Estul Europei la un colegiu aflat la 15 km de Iowa City. El nu se putea rezuma doar la literatura română, ci în cursul său abordează literatura poloneză, pe cea bulgară, cehă şi maghiară şi pe acelea din tot spaţiul balcanic. Peste 2-3 ani Mircea va ieşi la pensie. Pot spune că le­gătura pe care am creat-o cu America a rodit din plin la nivelul generaţiei tinere. Fiul  meu Mircea a fost instruit de Stavros şi s-a specializat în dome­niul limbii engleze vechi. Ca dovadă, în prezent aş­teaptă să-i apară la Edi­tura Casei de Ştiinţă din Cluj traducerea din engle­ză veche a unei epo­pei premedievale  din nor­dul Insulelor Britanice des­pre întemeierea Irlan­dei de Nord. Cartea se nu­meşte Cavalerul verde. 

– A.S.: Când aţi revenit în America după esca­pada cu bursa de creaţie despre care mi-aţi povestit?

– M.T.: În S.U.A. am fost de trei ori, ultima dată, când s-a căsătorit fiul meu cu Melissa, o nor­vegiancă. Au avut o ceremonie protestantă şi o alta ortodoxă, la care naşi au fost Didi şi George Alexe. De atunci fiul meu este cel care vine în România să mă vadă. Mama lui îl vizitează mult mai des, stând de obicei câteva luni pe an la el.

– A.S.: Într-adevăr, mi s-a întâmplat să-i  telefonez şi eu lui Mircea în Iowa City  şi să aflu cu bucurie că este doamna Silvia acolo, aşa că am povestit de multe ori cu ei amândoi. Ce alte împliniri are fiul dumneavoastră, trăind în America?

– M.T.: A doua pasiune a fiului meu, după litera­tură, a fost şi este muzica. Pe când era elev, i-am închiriat o pianină, pentru că profesorii au stabilit că are ureche muzicală absolută. Lua lecţii de pian de două-trei ori pe săptămână. La un mo­ment dat mama lui, interesându-se de si­tuaţia sa  la învăţătură în clasa cursului elementar unde el era înscris la Liceul pedagogic din Cluj, a constatat că în catalog apăruseră şi câteva note mai mici. Pedeapsa a fost aspră, căci furioasă, Silvia a scos pianina din casă. Ce credeţi că a găsit de făcut? Pe furiş, Mircea a început să meargă la Casa pionierilor, unde a învăţat pe rând să cânte la mai multe instrumente. Pasiunea pentru muzică i-a rămas şi în America, unde a cumpărat o casă mare şi în demisol a ame­najat un spaţiu pentru for­maţia sa instrumentală. Acolo pregăteşte reper­torii pentru concertele pe care le ţine în regiune. Trebuie să vă închipuiţi că Iowa este un stat agricol, cu un peisaj dominant campestru. Există un singur oraş mare, Des Moines. În rest sunt loca­lităţi mici, cum vă puteţi aminti din filmul Podurile din Cedar Rapids. Există o Companie de  tehnică agricolă, numită John Deer, bine cunoscută şi în România, care sponso­rizează concertele lor. Desigur că Universitatea  Iowa este celebră cu cei trei nobelişti ai ei. Băiatul lui Mircea, Cristian, a absolvit Facultatea de Psihologie, pe care a urmat-o, după ce în adolescenţă s-a apropiat de droguri. Acum tocmai primeşte primul lui salariu ca angajat la o agenţie antidrog.

A.S.: Cred că vă fac o surpriză mărturisindu-vă, că volumul 5 al cărţii Aripile demonului eu tocmai l-am citit. Există în această carte a dum­neavoastră, la p.61-62,  o scenă în care la Căminul Maria Theresa “vin ame­ricanii”, adică fiul şi nepotul. Cu o încadrare concretă, aţi relatat cum vin americanii spre Avrig în 13 iunie, aşezaţi la masa de taină de pe terasă. Cristian este “un zdrahon de talie medie, cu barbă deasă, neagră”. Exemplarul de carte pe care mi l-aţi oferit va ajunge la Biblioteca Judeţeană Astra din Sibiu, ca să poată fi citit de cei interesaţi.

– M.T.: Dialogul nostru se încheie aici. Vreau să vă spun că eu mă simt un om terminat. Căminul acesta va fi mutat într-o altă locaţie, la Gilău, pe o culme între păduri şi nu ştiu cum mă voi acomoda acolo.

– A.S.: Mă văd nevoită să vă corectez, stimate co­leg, pentru că dum­nea­voastră nu sunteţi deloc “terminat”, dar aveţi o operă împlinită, ca autor al unor studii fundamen­tale de istoria literaturii române. Sunt sigură pe ceea ce afirm, pentru că le-am citit la vremea lor pe cele despre I.L. Cara­giale, despre Mihail Sa­doveanu sau Romanul romanului românesc, vol. I şi II. Nu, nu sunteţi “terminat” şi pentru că v-aţi îndrăgostit de Gabi, asistenta de la Cămin, chiar dacă altora iubirea pentru femeia cu soţ şi 3 copii le poate părea imposibilă. Da, apreciez că este frumos să iubeşti la oricare vârstă, chiar şi la senectute, la vârsta dumneavoastră de 86 de ani. Este ceea ce ne-o demonstrează şi filozoful Mihai Şora, iubindu-şi tânăra soţie, acum când Domnia Sa a depăşit 100 de ani. Ca să mă credeţi că ceea ce spun eu chiar şi gândesc, vă relatez o întâmplare îndepărtată în timp. Vă puteţi imagina că am predat literatură română 51 de ani fără întrerupere. Atunci când eu aveam puţin peste 40 de ani şi studiam cu elevii de clasa a X-a la liceu poezia de dragoste a lui Eminescu, entuzias­mată, am afirmat la un moment dat că iubirea este frumoasă la oricare vârstă. Era exact ceea ce simţeam în acel moment şi doream să-i fac şi pe elevii mei să mediteze cu încredere la această perspectivă largă de viaţă emoţională. Deodată, un elev de vreo 15 ani mi-a dat o replică, pe care nu am uitat-o: ”Apoi, tovarăşă  profesoară, la vârsta dum­neavoastră mai pu­teţi iubi numai patria!” Am pufnit în râs şi eu şi colegii lui. Când ne-am re­venit, i-am spus ado­lescentului, pe care îl luase gura pe dinainte, că sper să ne revedem la o întâlnire de 25 de ani de la terminarea liceului ca să aflu ce iubeşte el la vârsta sa. Desigur patria, dar nu numai…

– T.M: Sunt încântat că v-a plăcut cartea mea Aripile demonului, vol.5. Câmpia vrăjită.

– A.S.: Este o carte de o sinceritate liminară, scri­să cu o undă de umor care diminuează tensiu­nea emoţiei. Prin tehnica modernă pe care aţi folo-sit-o, una proustiană,  (şi regret că încă nu am citit şi celelalte 4 romane care îl preced pe acesta), vă poziţionaţi la intersecţia dintre mai multe planuri narative. Astfel, în jurul personajului principal apar gravitaţional persoa­nele care au dat sens existenţei  dumneavoas­tră în diferite etape ale vieţii. Aţi iniţiat un reality show literar. Aflat în plin şantier,  textul în sine apa­re pe computer şi dis­pare, ca şi când ar fi mânuit de un  prestidigitator. Vă citez: ”Iar am pierdut textul! Este a treia oară în ultimele două zile. Deci, Demonul nu se lasă. Lucrează! Dar nici eu nu mă las: iubesc viaţa, iubesc oamenii buni, pe cei răi îi compătimesc! Iubesc pe Lia pentru eter­nitate! Pe copiii şi nepoţii mei, la fel! O iubesc pe Gabi şi nu mă las de iu­birea asta: ea mă menţine în viaţă! Dacă ieşim cu bine din această iubire, o voi iubi şi pe ea în eternitate. Haideţi, voi, forţe ale răului!  Atacaţi-mă! Furaţi-mi textul! Vă desfid!” Este aici un triumf al încrederii în viaţă, ce mi-l aminteşte pe Don Quijotte luptând cu morile de vânt. Dulcineea există şi ea, luând în trans­figurarea protagonistului chipuri diferite, de la Lia, cea de a doua soţie a dumneavoastră, pentru care aţi simţit o dragoste la valori absolute, la muza de moment care este Gabi. Ele sunt funda­men­tal similare, în măsura în care întruchipează femi­nitatea. De ea, de femi­nitate nu concepeţi să staţi departe. Esenţa vieţii, iubirea, nu trebuie trădată, pentru că ea este forţa cosmică universală, cum zis-a Dante Alighieri în cuvintele sale memo­rabile. Haideţi să le ros­tim împreună, stimate dom­nule profesor: “l’amor che move il sole e l’altre stelle”. Când  credeţi că vom face următorul pas de vals printre amintiri ?

– M.T.: Numai dacă dumneavoastră veţi re­veni aici. Este posibil?

– A.S.: V-am spus că am două prietene de suflet în acest aşezământ de lux, o profesoară şi o actriţă, pe care le-am vizitat frecvent. Când ne vom reîn­tâlni, vă voi aduce tri­logia mea memo­rialistică America visului româ­nesc.  Lăsaţi-mă să cred că aşa cum scrieţi de zor, dumnea­voastră mă veţi întâmpina cu o carte nouă. Aşadar, nu dum­neavoastră sunteţi “termi­nat”, cum ţineţi să mă preveniţi,  ci terminată va fi o viitoare carte. Nu-i aşa?

(Interviu-dialog rea­lizat de Anca Sîrghie la Căminul de vârstnici  “Ma­ria Theresa” de la Ocna Sibiului-Şura Mică, în 29 septembrie  2020).