Citesc şi mă minunez cât de potenţi suntem noi când e vorba să-i ajutăm pe alţii ajunşi la ananghie: trimitem vaccinuri anti-covid amărâţilor din Africa şi Asia, milioane de euro vecinilor din Republica Moldova, pompieri când cu masivele incendii din Turcia, alţi pom­pieri şi autospeciale în Grecia, combustibil, veste anti-glonţ, căşti, echipamente  militare, muni'ie, sânge, alimente apă (!), medicamente pentru combatanţii ucraineni, transport, cazare, masă, îmbrăcăminte, asistenţă medicală pentru refu- giaţi, vaccinaţi, nevaccinaţi, testaţi, netestaţi etc. etc.* Reciteam mai zilele trecute pasaje din biografia ine­galabilei şi inegalatei dansatoare şi cântăreţe de cu­ culoare Josephine Baker (1906, Saint-Louis – 1975, Paris). Adusă în Europa de un impresar inspirat, s-a remarcat în capitala Franţei, unde a şocat pe toată lumea dansând cu sânii goi, iar peste şolduri, o centură din banane. A adop­tat 10 băieţi şi două fetiţe de diferite naţionalităţi, a cumpărat un castel unde şi-a adunat "tribul", în timpul războiului mondial a făcut spionaj pentru Franţa, având liberă circulaţie şi acces în diferite medii datorită celebrităţii sale. A primit Crucea de război şi Legiunea de onoare pentru serviciile aduse ţării care a primit-o şi i-a oferit posibilitatea să devină celebră, în Statele Unite, în acea perioadă segrgaţia rasială fiind în floare ("Când eram pe scenă, albii mă ovaţionau, dar Ia hotel trebuia să intru pe uşa din spate, cea desti­nată servitorilor şi negrilor"). Biograful a…uitat să ne spună ce-au ajuns copiii "ei": Janot, Akio, Jari, Luis, Jean-Claude, Moise, Noel, Brian, Marianne, Koffi, Mara şi Stellina. Oricum, nu s-au afirmat în domeniul artei ca să auzim de ei. Josephine Baker – nepoată de sclavi, discriminată în ţara ei natală, celebră în lume…* Înainte de 90, când porneai televizorul, nu vedeai şi auzeai decât de Ceauşescu şi măreţele lui ctitorii. Acum, nu mai pornesc aparatul tv decât dacă e o competiţie sportivă care mă interesează, un meci de fotbal sau o emisiune de umor cu actorii noştri de odinioară, pen­tru că m-am săturat până peste cap de vorbăria dezlâ­nată pe tema unui război care nu mă interesează defel şi nici pe alţii, din moment ce ungurii, francezii, nem­ţii, italienii – pe care-i prind la tv – au alte preocu­pări, vizând propriile probleme, nu invazia ruşilor în Ucraina. La noi, demagogia a devenit politică de stat. (Bine face lohannis că îşi caută motive să plece cât mai departe de România!) * Întrebat de un gazetar fran­cez, printre altele, ce este omul, Emil Cioran, în stilul caracteristic, i-a răspuns: "Mereu se ridică întrebarea: cum va sfârşi omul? Există două posibilităţii: prin război sau prin uzură intelectuală. Omul este un aventurier şi un aventurier nu poate sfârşi bine. Omul îmi pa­re astăzi un scriitor care nu mai are nimic de spus, ca un pictor care nu mai are ce picta, pe care nu-l mai in­teresează nimic". Cu asta ultima n-a brodit-o. * Dacă tot am ajuns să citez din înţelepţi, iată ce spunea po­etul proscris Publius Ovidius Naso, romanul trimis să trăiască departe de Roma, la Tomis, pe malul Mării Negre: "Legile au fost făcute pentru ca cel puternic să nu poată face ce vrea". Naiv, precum majoritatea poeţilor. După ce văd eu în prezent, legile sunt făcute tocmai ca să fie respectate de cei săraci şi slabi, dar să fie încălcate de cei bogaţi şi puternici. Ce legi respectă, de exemplu, Rusia şi SUA, dacă vorbim de prestaţia lor internaţională faţă de ţările celelalte? Dacă mă raportez la România, situaţia mi se pare similară, lohannis şi gaşca lui de şacali, hiene şi dihori hotărând cât şi când să stăm în casă, cât şi când să purtăm botniţă, cu cine să fim prieteni şi cu cine nu etc. Vorba lui Eminescu: "Spuneţi-mi ce-i dreptatea? Cei tari se îngrădiră/Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi/Prin bunuri ce fu­rară, în veci vezi cum conspiră/Contra acelor ce dânşii la lucru-i osândiră (…)"