La 28 februarie, s-a stins din viaţă pictorul cinezan, acad. Viorel Mărginean (1933, Cenade – 2022), ministru al culturii între 1995-1996. Lumea culturii naționale a vibrat puțin la momentul dispariției unei personalități a vieţii culturale româneşti, clopotele din comuna Cenade fiind singurele care l-au însoțit în fiecare zi, din cele dedicate marii treceri. Tatăl pictorului a fost brigadier silvic și primul primar al comunei după Marea Unire, chiar pictorul povestind adesea: „m-am născut în cantonul pădurarului”.

Nuvela „Pădurarul” (vol. „Din pragul marei treceri”, 1978) a fost scrisă de Ion Agârbiceanu, anii petrecuţi în pădurile din Cenade punându-şi o amprentă puternică asupra caracterului şi formării viitorului scriitor. Reproducem istorisirea moralizatoare:

«Vasile Cîndea n-a mai fost la pădure de cînd şi-a pecetluit ierbarul de botanist, la vreo trei ani după ce-a ieşit la pensie.

De aceea, în dimineaţa asta de iulie s-a gîndit să se folosească de prilejul că preotul din satul vecin trecea cu căruţa pe uliţa lor spre alt sat, unde fusese chemat, şi-n drum trecea şi pe lîngă pădurea pe care demult dorea s-o revadă.

Pînă în pădure, drumul urca mereu, urcuş dulce dar continuu, aşa că bătrânul se cam temea în timpul din urmă să-l bată cu piciorul. La întrebarea lui, preotul îl luă bucuros în căruţă. -Mai stăm de vorbă, domnule profesor. Nu ne-am întîlnit demult.

– Demult! – Nu mai umbli după buruieni? – Nu! Am adunat destule în viaţă. După ce se urcă în căruţă, bătrînul îl întrebă:

– La Curmătură te duci? – Da. La un maslu. M-a chemat părintele Bucur şi pe mine. Vom fi şapte preoţi.

– Maslu mare! Va veni cu destulă cheltuială. – Bolnavul e un om cu stare bună. Soţia lui aşa a poftit, şapte preoţi. De altfel, slujba maslului e şi făcută pentru şapte preoţi; şapte evanghelii. Dar puţini pot aduna atîţia preoţi. Se slujeşte şi cu trei, şi dacă altfel nu se poate, şi cu unul. – Asta-i treabă bună, zise Vasile Cîndea surîzînd, se împacă biserica după cum poate, şi bine face. Dar cum îl cheamă pe bolnav? Poate îl cunosc şi eu, că am stat mult prin Curmătura. Are un hotar tare bogat în flori rare. -Îl cunoşti, cum să nu, că, după cîte ştiu, eşti şi oleacă de rudenie cu el. E pădurarul Gheorghe Tufariu. El e pădurar chiar la pădurea la care vreai să te opreşti dumneata. Pădurea ţine, cum şti, de Curmătura. -Gheorghe Tufariu? Dar l-am ştiut sănătos ca un tun! Da, mi-e oleacă de rudenie. Bunicii ne-au fost veri. Al lui s-a căsătorit în Curmătura „pe curte”, cum se spune, şi a luat numele socrilor, Tufariu. -Auzisem şi eu ceva. Pagubă mare dacă se va prăpădi un om vrednic ca el, şi abia-i trecut de cincizeci de ani. -E aşa de bolnav? Întrebă îngrijorat pensionarul. -Păi, maslu nu se prea face decît la boală grea. O vreme nu mai vorbiră. Caii urcau mereu pe calea pieloasă – plouase cu două zile înainte -, şi nici copitele lor, nici roţile căruţii nu făceau nici o larmă. Îi mîna preotul, şi Vasile Cîndea şedea lîngă el, căci alt „ziţ” nu era, decît scîndura pe care şedeau amîndoi, legată peste căruţă. Bătrînul se gîndea la pădurar. De multe ori a mîncat şi a dormit în casa lui cînd umbla vara la botanizat. Alteori îl afla sara la pădure, unde avea o colibă, şi mai dormea şi acolo, dacă Gheorghe „avea în traistă”, adică dacă nevastă-sa-i pusese de mîncare şi pentru cină. „Voinic bărbat! Frumos bărbat! Îşi zise întristat bătrînul. Avea două fete măritate, dar doi ficiori erau încă necăsătoriţi.” -Ce-o fi păţit? Întrebă întru tîrziu. – Cine ştie? Răspunse preotul. Dar boala din cîte nu-ţi poate veni? Omul e cel mai slab dintre toate fiinţele vieţuitoare. Azi eşti, şi mîne te-ai dus pe apa sîmbetei. Poate să-i ajute maslu’! –Să dea Dumnezeu, că e om vrednic. Deşi e om cu slujbă, n-are nici un duşman.

E un om aspru, dar un om drept. N-a globit pe nimeni fără vină, ba şi pe cei cu vină îi mai face scăpaţi …

Urmă iar un răstimp lung de tăcere. Vasile Cîndea căzu pe gînduri. Se gîndea de cînd îl cunoaşte pe Gheorghe Tufariu, şi la multe lucruri pe care le ştia ori le auzise despre el. De cunoscut îl cunoştea de vreo douăzeci de ani, de cînd într-o sară de vară înnoptase în Curmătura întîia oară în peregrinările lui de botanist. Trăsese, ca de obicei, la preotul satului, peste noapte, dar casa parohială era foarte mică, nu prea încăpeau nici copiii părintelui. – Unde aş putea durmi în noaptea asta? Întrebase el îngrijorat. – Este unde! La Gheorghe Tufariu. Are casă mare, e gazdă bună, şi nu are decît doi copii pînă acum.

După cîte ştiu, dumneata eşti şi oleacă de rubedenie cu el. Atunci auzise Vasile Cîndea mai întîi că se înrudeşte cu pădurarul. Nu-l cunoscuse pînă atunci. Preotul îl însoţise la casa lui Gheorghe şi-I spusese aceluia cine e oaspele pe care i l-a adus. Şi Gheorghe şi nevastă-sa, Ana, şi părinţii pădurarului, care locuiau cu ei, îl ştiau după nume şi că erau înrudiţi. Se bucurară cu toţii, şi îl poftiră la cină, că chiar pusese Ana mămăliga pe masă. Bătrînul îşi aduce aminte cum i-a privit de încîntat pe oamenii aceştia sănătoşi şi frumoşi, şi bătrînii şi cei tineri, şi ce lujeri de copii se iviseră între ei pe laviţele din jurul mesei!

De atunci, de multe ori dormea la rubedeniile lui din Curmătura, cînd umbla după florile din fîneţele şi pădurea satului …

Îşi aducea aminte că în cîteva nopţi dormiseră şi în coliba din marginea pădurii, în paturi aşternute cu fîn, şi cum răsunau pînă departe pădurile cînd Gheorghe punea ţeava puştii la gură şi începea să cînte din ea. Era meşter mare … Depănîndu-şi mereu amintirile, se trezi la marginea pădurii, şi preotul opri caii. „Îi opreşte să răsufle, ori să mă pot eu coborî?”.

Nu ştia cum să-i spună preotului că ar vrea să meargă şi el la maslu, şi că nu s-ar mai coborî.

-De-aici e la o zvîrlitură de băţ pădurea, domnule profesor. Mi-a părut bine că te-am întîlnit şi te-am putut aduce cu căruţa. La înapoiere nu va fi greu, e coborîş mereu. Văzînd că bătrînul nu se mişcă, se gîndi că poate se teme să se coboare, căci era cam înaltă căruţa. Sări el jos şi-i întinse mîna. Bătrînul îşi întări inima.

-Ştii ce, părinte? Zise el. Dacă nu-i cu supărare, aş veni şi eu să văd bolnavul. L-am cunoscut aşa de bine!

-Vai de mine! Cum să fie supărare? Îmi pare bine, şi se va bucura şi rudenia dumitale. După ce răsuflară caii, porniră mai departe. Vorbiră de una, de alta, apoi bătrînul iar se cufundă în amintirile lui. Da! Gheorghe Tufariu era un om rar. Odată, înainte cu vreo cincisprezece ani, se iscase un foc mare în sat, pe-o uliţă dosită, unde nu erau decît case şi şuri acoperite cu paie. Trei case s-au mistuit în cîteva clipe. Pînă să alerge oamenii cu ciubere cu apă, focul şi sărise la a patra casă, în care zăcea bolnavă o bătrînă. Cei din casă – feciorul ei, nora, copiii – ţîşniseră printre flăcări în curte şi nu mai cutezau să intre să o scoată pe bătrînă. Strigau şi urlau în curte, între oamenii care veniseră la stins, dar nici dintre ei nu se afla nimeni care să îndrăznească să o scoată pe bătrînă, pînă ce sosi Gheorghe Tufariu. El nu s-a lăsat rugat, ci a intrat prin flăcări, şi cînd toţi aşteptau cu inima oprită, el a ieşit prin nori de fum şi prin flăcări cu bătrîna în braţe şi-a dus-o în grădină subt un măr. Bolnava era ameţită, dar nu peste mult s-a trezit şi a cerut apă. Pădurarul ieşise cu părul şi cu mustaţa pîrlite, cu cîteva arsuri pe mîini, care se mai cunoşteau şi acum, dar alt rău n-a păţit. De-atunci crescuse în cinstirea satului, şi parcă şi hoţii care furau lemne din pădure se împuţinaseră … ».  

(va urma)