Așa cum o alta n-a mai fost atât de frumoasă, de înzăpezită și de geroasă ca cea din ziua luminată și noaptea înstelată a Sfintei Boboteze anului 1962. O ascultasem la gura sobei încinse, pe când femeile şi fetele unui sat transilvănean își făcuseră o pasiune din a toarce fuioarele despletite și câlții încâlciți ai inului, cânepei și lânei, năvădind și țesând la războiul pașnic și țărănesc covoare, păretare, chindeie, ii, catrințe, cămeși femeiești și bărbătești, precum și năframe, broboade și cioareci românești. La acea șezătoare de poveste, cu păhărele de pălincă și blide pline cu curuz fier și cu feli aurii de dovleci copți, am cunosct un fecior tare chipeş, căruia îi mersese vestea pe întreaga Vale a Gurghiului mureșean pentru hărnicia și priceperea lui în mai toate meșteșugurile trebuincioase gospodăriei țărănești. De la el am aflat că poartă cu fală prenumele de botez și numele de familie de Dumitru și Bloj, moștenite de la unul dintre străbunicii tatălui său. Cel care era nu numai un priceput căutător și găsitor al stupilor albinelor hoinare, dar și al brazilor și paltinilor albi, din al căror lemn de rezonanță urmau să fie modelate , la Reghin, într-un mic atelier de tâmplărie, cele dintâi viori, tip Stradivarius, de mâinile îndemânatice ale basarabeanului Roman Boianciu. Cât îl privește pe acel fecior, nu numai că era un neîntrecut țapinar al pădurilor bătrâne și un priceput cosaş al ierburilor înflorate, dar și un destoinic silvicultor și păstrăvar în locurile numite de localnici ”Fâncel” și ”Fudul Lăpușnei”. Țin minte că ne cunoscusem întruna dintre nopțile geroase ale acelui început de an îndepărtat. Atunci când avea să-mi spună că e nerăbdător să dea colţul ierbii primăverii. Și nu numai pentru a urca oile, mieii, vitele și caii la munte, dar și de a planta câte o duzină de puieți de meri, peri şi pruni în fiecare dintre grădinile din spatele șurilor și grajdurilor caselor părintești și ale bunicilor și străbunicilor săi din satele Comori, Cașva, Orșâua și Glăjărie. Ce s-o fi ales de acel vrednic bărbat, precum şi de visele sale îndrăznețe, n-am cum a şti acum! Dar de vom scăpa citavi la trup și luminați la minte din actualul beteșug mortal al omenirii și din mirosul războinic al prafului de pușcă, nădăjduiesc să trag o fug până în cătunul ”Podul Runcului” al Ibăneștiului Pădure, doar, doar voi da de el și de ai lui copii, nepoți și strănepoți. Fi-vor și ei mari și tari, iar el cărunt, ca și mine, însă cu puțin mai tânăr decât cei 87 ani ai mei de-acum. Cât despre șezătorile țărănești de altădată nici vorbă să mai auzim măcar un firav ecou îndepărtat de caval și de poveste ciobănească! Cu atât mai greu a ne imagina o posibilă viitoare reconstituire-documentară a plutăritului buștenilor pe apa Gurghiului. Așa cum îndrăznisem noi, nebunaticii de atunci, să o facem. Eu stăteam țanțoș la ”prora plutei” și vorbeam te miri ce prostioare la microfonul Radioului Românesc, în vreme ce prietenul meu, regretatul muzeograf reghinean Anton Badea, mânuia greoiul său aparat de filmat, iar din când în când îl dirija pe cârmaciul plutei printre bolovanii imenși, presărați în repezișurile apelor, din aval de Jabenița și amonte de Solovăstru. Așezarea mândră a vestitei soprane Virginia Zeani (1925-2015). Cea care, mai bine de o jumătate de secol a fost o celebritate pe scenele Operelor Muzicale din Milano, Paris, Viena, București, Cluj și New York. Și n-am cum să nu-i amintesc, în această nostalgică scriitură gazetărească, și pe ceilați membri ai ”echipajului-navigabil” al acelei năstrușnice plute de bușteni de pe apa limpede și rece a Gurghiului. Adică pe fluierașii și pe toți celalți săteni de mare ispravă ai lui Emil Pralea, născut în Leșul Ilvei Năsăudului și Bistriței. Unchiul, dinspre mamă, al interpretei de muzică populară Maria Precup-Stoica. Locatară, de o bună bucată de vreme, a Sântanei de Mureș, așezarea natală nu numai a celui care a fost inginerul-academician-agricol, cântărețul Petre Săbădeanu, dar și al prea tinerei dispărute cântărețe Ramona Fabian. Uitându-mă la pozele-document al acelei plute forestiere, fotografii în alb-negru expuse în sălile Muzeului Etnografic din Reghin, mi-am reamintit de acei oameni talentați și cumsecade care au dat viață spectacolului premiat pe țară cu ”Balada țapinarilor și fluierașilor din Hodac”. Textier, coreograf, compozitor, dirijor și constructor de fluiere, cavale și țitere era același Emil Pralea. Stau și mă întreb retoric: oare câți dintre numeroșii lui copii, nurori, gineri, nepoți, nepoate, strănepoți și strănepoate, dar și consăteni, își mai aduc aminte de acest  Om și a lui soție de o aleasă omenie!? Oricum, tuturor le doresc să fie sănătoși și bucuroși în fiecare zi!