În fericit- nefericit Ev-Mediu, putem ajunge coborând în timp cu scrânciobul (expresia preferată a profesorului meu de română), sau cu maşina timpului numită arheologie. De arheologie ca ştiinţă nu se prea vorbeşte, iar arheologul e tot un "arhitect pârât". Unde e realitate istorică şi unde începe fantezia? Istoria este pentru publicul larg mai repede un teren al fanteziei, decât unul al ştiinţei.

Un presupus atelier de prelucrare a coarnelor de cerb

În bibliografia istorică a Pieţei Mici găsim un raport arheologic cu un rezultat excepţional, un atelier de prelucrare a oaselor de cerb în zona pieţei (Corneliu Beldiman, Diana Maria Sztancs, în Cronica Cercetărilor Arheologice, 2005)
De la început subliniez meritele specialiştilor. Ei au selectat din imensul material osteologic fragmente de coarne de cerb, le-au analizat cantitativ şi calitativ cu grijă, fiecare fragment şi tot lotul, ajungând la concluzia că acestea  provin de la un atelier de prelucrare a oaselor de cerb.
Că fragmentele provin de la coarne de cerb, nu pun la îndoială. Nici stadiul diferit al procesului de prelucrare dovedit de starea oaselor nu poate fi combătut. Doar afirmaţia din titlu ridică semne de întrebare: a fost sau nu în Piaţa Mică un atelier de prelucrare a coarnelor de cerb?
În primul rând, nu cunoaştem decât vag contextul descoperirii: o groapă menajeră. Nu cunoaştem nici datarea presupusei ceramici din groapă, nici raportul între oasele de animale, în afara coarnelor şi fragmentelor de coarne. Autorii sunt sinceri şi spun corect că "ele erau asociate probabil (sublinierea mea) cu alte categorii de vestigii". Adică, materialul de studiat e rupt din context. Logica autorilor pare imbatabilă: fragmentele de oase, limitate la un număr, apreciat la 98, în diferite stadii de prelucrare, sunt un lot deosebit şi provin de la un atelier special.
Presupunem că aşa este. Se naşte întrebarea: unde exista un asemenea atelier specializat doar în prelucrarea oaselor de cerb? Îşi avea el rostul?
Putem merge mai departe în logica autorilor, dar nu putem identifica în frontul de case din Piaţa Mică sediul unui  atelier DOAR pentru prelucrarea oaselor de cerb.Nici izvoare istorice nu avem pentru aşa specializare, nici logica istorică nu ne ajută.
Mergem însă şi  mai departe în logica atelierului şi căutăm un loc pentru o activitate cu o durată scurtă şi în afara caselor. Am găsit, se pare! Cu noroc chior de arheolog bătrân, am dat în săpătura extensivă din 2005 peste urmele unei construcţii mici, din material perisabil. Cu greu însă putem să apropiem cronologia materialului arheologic din casă cu cea din groapa-gazdă a oaselor (autorii nu ştiu precis natura materialului arheologic din groapă, dar cunosc datarea?), secolul al XVII-lea cu serioase semne de întrebare.
Dacă realităţile nu se potrivesc, nu este mai uşor de crezut, teoretic vorbind, că măcelari – oameni cu multă treabă aveau timp şi abilităţi să prelucreze coarne de cerb!
Spre deosebire de autorii menţionaţi, eu nu pot afirma cu mâna pe inimă şi cuget curat că produsele din coarne de cerb care cereau îndemânare şi ceva experienţă au fost opera unor măcelari.
Şi eu am primit pe vremea stagiaturii  la Râmnicu Vâlcea un cuţit cadou, cu mâner din os de cerb. Colegul generos era maistrul mecanic, talentat şi cu nume frumos: Potecă Haralambie. Meşteri talentaţi erau destui şi la Sibiu. Ei trebuiau însă să se supună reglementărilor de breaslă. Un măcelar nu putea fi  meşter în prelucrarea osului. Nici măcar pe ascuns, ca la noi.
Cu permisiunea cititorilor voi căuta altă ipoteză mai aproape de realitatea istorică. La fel ca şi în gropile devenite menajere din Piaţa Mică şi în alte locuri din Sibiu, am găsit dovezi ale prelucrării oaselor de animale: deşeuri din care au fost extrase rondele au fost aruncate în groapa rămasă după  turnarea în viitoarea curte a Primăriei a unui clopot de biserică; şi în bălţile de la Poarta Ocnei erau "rebuturi" din oase de animale. La Biserica Azilului am găsit chiar un pieptene din os, dovadă că pieptănarii erau activi la Sibiu. Pieptănarii aveau voie să facă mânere din os? Poate cuţitarii? Cine ştie.
Mulţumesc încă o dată colegilor care mi-au dat posibilitatea să scriu aceste rânduri.

Arheologia Casei Hermes şi visul spulberat al unui muzeu al acesteia

Casele şi pivniţele se deschid spre Piaţa Mică, dar au un front generos şi  spre fostul cimitir comunal sau spre marginea terasei.Sunt bine poziţionate pentru comerţ, cu vedere spre terasa de jos, pe unde se strecurau şi duşmanii reali sau imaginari.
Până a nu ajunge în pivniţele unei case din Piaţa Mică, o singură cercetare interioară fusese întreprinsă în anii optzeci ai secolului trecut, la Sighişoara, cu rezultate notabile, de către mult amintitul şi regretatul Radu Popa (Radu Popa, Gheorghe Baltag, "Documente de cultură materială românească în Transilvania din a doua jumătate a secolului al XIII-lea", în Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie,1(31)1980, p. 37 şi urm). Şansa de a căuta la rândul meu în pivniţele oraşului s-a ivit când Complexul Muzeal Brukenthal a primit de la Primărie, la  insistenţele dr. Corneliu Bucur un imobil din Piaţa Mică, locul unde fusese un aprozar. I se spunea "Casa Hermes" şi a devenit sediul Muzeului Franz Binder. Acolo visam să organizez un muzeu al casei. Nu un muzeu local, ci un muzeu al proprietarilor casei, un muzeu de familie.
În istoriografia săsească casa s-a numit "Gewerbeverein Haus", o casă "ca  nouă" după amplele lucrări de transformare şi relocare din secolul al XIX-lea. Anterior fusese casa unor vestite familii de patricieni: Harteneck (amintit fiind pe o inscripţie Valent(in) Franck/ judex regius anno 1695..?); Franckenstein şi anterior, cu rezereve familiei Lullay. În casă a locuit  Anna Maria din famila Rosenauer căsătorită cu Valentin Franck. I-a rămas un impresionant epitaf din marmură (Petre Beşliu Munteanu – "Archaeologische Forschungen im Hermeshaus in Hermannstadt", în Zeitschrift fuer Siebenbuergische Landeskunde, 1991, p.152-163 cu informaţii preluate de la Emil Sigerus, "Vom alten Hermannstadt", 1, Hermannstadt, 1922, p. 79). Inscripţiile de la intrare te îndemnau să intri într-un muzeu al casei. Nu a fost să fie aşa.
Pivniţele spaţioase cercetate arheologic, iluminate cu dărnicie şi bine aerisite puteau deveni un adevărat muzeu al clădirii. Încă de atunci, spiritul privat, comercial, revenise în forţă în oraş. GTZ împreună cu întreprinzătorii locali  doreau spaţii pentru practicarea meseriilor tradiţionale, iar etnografia se cantona între obiceiuri şi tradiţii. A existat doar un efemer muzeu al cahlelor. Am dat şi eu câteva piese. Părerea de rău că ideea unui muzeu legat de casă, care să pună în evidenţă valoarea istorică a clădirii, zestrea ei spirituală, a rămas. De atunci s-au acumulat dovezi că istoria saşilor nu-i interesează nici măcar pe mulţi dintre saşi. Adevărat, sunt excepţii care se văd pe fb şi în bibliografie.
Cercetarea arheologică a caselor cu numerele 11 şi 12, restaurarea, recuperarea de piese din ceramică şi sticlărie din podul casei, piese metalice (exemplu: literele, unele reprezentând simboluri masonice?) a fost zadarnică. Am rămas doar cu amintirea imaginii domului Tempea, unul din directorii muzeului de etnografie, târându-se pe sub bârnele podului în căutarea de vestigii, într-o vremelnică şi unică arheologie a podurilor.
În nordul mai deschis la cultură al ţării există un muzeu care a plecat de la istoria unei familii. Se numeşte Muzeon şi a devenit un muzeu de istorie al evreilor. Familiile de patricieni din Sibiu, Lulay, Franckenstein, Hartenek, nu ar merita şi ei un muzeu? Casa Altemberger nu poate depăşi nivelul declarativ al preţuirii pentru Thomas von Altemberger?

Urme materiale româneşti care nici măcar săseşti nu sunt

Am găsit în lunile februarie-martie 1991, în subsolul călduţ al clădirii cu numărul 11 (afară era zăpadă şi frig) destule urme materiale ca să pot contrazice titlul din raportul arheologic despre casa din Sighişoara. În vremea apariţiei articolului, arheologia medievală era la început şi etnografic vorbind, saşilor li se atribuiau case din material durabil, iar românilor, case din lemn. Apoi am aflat arheologic că şi saşii de rând, la venirea lor în regiunile cu climă aspră, şi-au făcut case din material perisabil: lemn şi chirpici. Erau mai uşor de clădit şi mai călduros de locuit. Aşadar, nu orice casă din lemn din secolul al XIII-lea, cum era cea de la Sighişoara aparţinea "culturii materiale româneşti". Urmele caselor din materiale uşoare, ceramica destul de bine arsă, aparţineau unui orizont cultural timpuriu ce se întindea din vestul şi centrul Eurpei spre est şi sud. Nimic nou sub soare. Numai la noi e ceţos.
Politica partidului era să păşim şi să găsim urme ale românilor. Aşa am fost sprijinit să cercetez curtea mică a Primăriei Vechi. Un harnic arheolog transmisese prin viu grai că urmele românilor se ascund sub Primăria Veche.
Să revenim la casele din Piaţa Mică. Stratigrafia e clară: nivelul de locuire inferior e mai vechi. La detalii, poţi mai uşor să greşeşti, analogiile pot fi iluzorii. Amăgit de analogii, am considerat un buştean scobit găsit în subsolul casei cu nr. 11 din Piaţa Mică, drept talpă a unei case, aşa cum era la Sighişoara. În realitate, în subsolul casei se vedea urma unui şanţ săpat în pământ şi un jgheab, rezultate ale unei probabile strădanii de a deseca terenul. În alte locuri apropiate din pivniţă, am scos din pământ cu grijă, urmele unei bârne din lemn scobite – o conductă timpurie şi un fragment de scândură. Materialul ceramic era circumscris unei arii geografice central europene şi atribuit Evului Mediu.
Avântul postdecembrist şi urmele palpabile de cultură central-europeană mi-au deschis uşi nesperate spre vest: publicaţii editate acolo ("Zeitschrift fuer Siebenbuergische Landeskunde", 1991, p152-163) şi un post de televiziune, despre care am aflat numai ulterior că există şi cât e de faimos: RTL.

Un raport arheologic întârziat: Piaţa Mică nr. 12, săpătura arheologică din februarie 1994

Nu vreau să dau vina pe lipsa de interes pentru arheologia medievală sau pe lipsa mea de timp. Speram însă că pentru istoria clădirii de la numărul 12 va fi mai mare interes, dat fiind că acolo era sediu de muzeu, lumea se mobilizase să amenajeze podul, mansardându-l şi dându-i o funcţionalitate apreciată de colectivitate: studio de filme documentare. Am muncit în subsolul casei în opt secţiuni şi cinci casete. Am recuperat material arheologic ca într-un teren de la suparafaţă, inclusiv o monedă de la regele Bela al IV-lea (1236-1370). Am dat (iertaţi repetarea, stilistic nu e plăcut, dar exprimă multă acţiune) peste amenajări unice în clădirile medievale de la noi.
Săpătura a fost ca în anii 90, cu becuri incandescente, din producţia postcomunistă dar din achiziţiile la sânge ale muzeului. Nu e de mare mirare că în entuziasmul descoperirilor am confundat bucăţi de vopsea verde, desprinse de pe cazmalele nou cumpărate, cu fragmente de monede. Apoi a venit şi cireaşa de pe tort: denarul de la Bela al IV-lea.
Un singur om a fost entuziasmat tot timpul de descoperirea relicvelor, dl. Tempea, directorul administrativ. A rămas şi acum la fel. Epoca elanului apusese cu soarele comunismului. Din arheologie nu se scoteau încă bani. Dacă îmi aduc bine aminte, domnul Tempea ne-a cumpărat cazmalele noi cu vopsea verde. Paradoxal, în urma cercetării pivniţelor, cea mai incitantă realitate a rămas un spaţiu ce nu a putut fi atins. Arhitecţii au estimat că acolo, spre Piaţa Mică ar fi fost loc pentru două camere secrete. O zidărie în formă de semicerc iese din plan într-un colţ al încăperii dinspre Piaţa Huet. Aşa cum le place producătorilor de filme documentare despre ţinuturi exotice să spună, în subsolul casei există încă locuri de descoperit. Eu am văzut numai realitatea strictă: dinspre Piaţa Huet venea un canal de piatră şi cărămidă străpungând subsolul, pe direcţia zidăriei ciudate, spre Piaţă Mică.
Pentru că cineva,cândva s-ar putea interesa de descoperirile mele (impropriu, doar sentimental  numite aşa) ofer nişte detalii.
Am descoperit două şanţuri. Unul în culoarul spre Piaţa Mică, cu lăţimea cuprinsă între 35 şi 70 cm, practicatde-a lungul unui perete, la 15-20 cm de el ca mai apoi să se îndrepte spre colţul încăperii. Neştiind pentru ce a fost săpat, spun şi eu ca toţi arheologii serioşi că a fost unul făcut de animale.Mă întreb însă ce făcea animalul când ajungea la zid?
Alt şanţ este sigur făcut de om, căptuşit şi acoperit de cărămizi, aşezat lângă un perete. Un alt segment de şanţ, perpendicular pe el, se termina într-o groapă pătrată, în mijlocul încăperii, adâncită cu 0,50 m în solul viu. Şanţul a fost umplut cu nisip, sub care erau bucăţi de cărămizi Îndrăznesc să spun că era un drenaj interior, primitiv. Celor ce mă contrazic la aduc aminte că arhitecţii de azi proiectează canalul de drenaj la aproape doi metri de peretele din care apa în exces trebuie preluată! Idei şi idei.

Am mai constatat că accesul în casa scării dinspre Piaţa Mică fusese modificat atunci când toată casa a fost reconfigurată .În afară de şanţurile amintite, în diferite locuri ale pivniţei există gropi puţin adâncite mai mari sau mai mici. Ultimele au păstrat urme de ţăruşi, dovezi ale unor amenajări.
Pe noi, pe arheologi, ne interesează în primul rând cum a fost amenajat nivelul de călcare. De obicei, pivniţele nu păstrează urme de lutuire. În acest subsol însă am găsit şi o amenajare, o lutuială din nisip şi var; lângă peretele unei încăperi erau mai multe cărămizi, dovadă a unui pavaj.