Reproducem din mărturisirea „Pădurea Agârbiceană”, a istoricului literar Dumitru Micu: «Aş putea spune că am avut două copilării. Cea încadrată, de nevoie, în normele instituţionalizate, şi o alta, autocreată, proiecţie a unui scenariu interior, derulat înafara spaţiului şi timpului profan. Bunica era ocrotitoarea acesteia din urmă. Fără să văd în ea, precum Şt.O. Iosif, chipul „Duminicii prea sfinte”, bunica îmi apărea ca întruparea unui tip de existenţă diferit de cel cotidian, prozaic, şi, cu toate că nu ştia carte, felul ei de a fi mă încuraja în tentativele de a-mi întemeia un spaţiu al salvării în teritoriile ce izbuteam să le cuceresc în scripturi. Aşa am ajuns să-mi compun o mitologie intimă eteroclită, cu eroi recrutaţi din literatură şi din istorie, din texte sacre şi din coloane de gazetă sătească. Mitologia aceasta era micul şi precarul meu paradis. Străbătînd opera lui Agârbiceanu, regăsesc paradisul pierdut. Stăteam pe prispă, ori în grădină, şi priveam în depărtări. Dealuri pe toate părţile. (…) Ori încotro mă uitam: dealuri, păduri. Peisajul literaturii lui Agârbiceanu. În prima copilărie credeam că dealurile şi pădurile ce împrejmuiau satul erau marginile lumii. Posibilitatea unei existenţe terestre dincolo de zare n-o realizam. „Dincolo” era cerul. (…) Îmi regăsesc în aceste naraţiuni nu satul real, economic, ci satul din vis, şi acela seamănă cu cel ce se desenează în conştiinţă cînd mă găndesc la bunica. (…) Văzînd-o în umanitatea agârbiceană pe bunica, văd implicit arhaicul românesc în expresia lui ardeleană. Identific în ţinuturile prin care ne poartă autorul „Arhanghelilor” o Beoţie autohtonă. Temelia acestei Beoţii e pădurea. Fiu şi nepot de pădurar, Agârbiceanu s-a familiarizat cu pădurea de mic.

Din cea mai fragedă vîrstă, băiatul pădurarului din Cenade mergea cu oile la pădure şi stătea acolo toată vara, ba chiar „de cînd se desprimăvăra pînă toamna tîrziu”. Dormea în colibă. Pădurea a intrat, astfel, în fiinţa lui, umplînd-o pe toată viaţa, cu privelişti şi senzaţii din care aveau să se alcătuiască atîtea dintre scenele, decorurile şi notaţiile ce-i individualizează scrisul. Întocmai ca lui Sadoveanu, care în aceiaşi ani, viitorului ucenic şi emul transilvan, i-au „pătruns adînc în suflet”, potrivit chiar spuselor sale, „mireasma cîmpului, a codrului, culorile cerului, ale luncii, cu florile, bătaia şi cîntecele cîntului în văzduh sau în pădure, cîntecul apelor, al pîraielor în topitul zăpezilor”. Fascinat, ciobănaşul privea „firicelele proaspete de iarbă (…) luminate de aurul roşu al soarelui ce scapătă apus”, urmărea „nuanţele luminii reflectate pe frunzele diferiţilor arbori”. Nimic nu-i părea şi nu avea să-i pară vreodată „mai măreţ (…) decît o o pădure puternică prinsă de vijelie” şi niciunde nu găsea atîta pace ca sub „boltiturile” pădurii. „În pădure – îşi va aminti scriitorul – mă simţeam mai acasă decît afară. Parcă era mai cald, mai intim. Descoperisem în ea o împărăţie blîndă”. Micul păstor nu avea să devină totuşi, asemenea lui Sadoveanu, un poet propriu-zis al naturii, în niciu un caz unul comparabil măcar pe vreo anume latură cu el, dar pădurea este în opera sa o prezenţă definitorie, spaţiul multora dintre cele mai caracteristice desfăşurări epice, iar psihologiile eroilor celor mai reprezentativi sînt modelate de climatul pădurii. În termeni blagieni, pădurea este în lumea lui Agârbiceanu un „spaţiu-matrice”. Un spaţiu arhetipal, altfel spus. În păduri se consumă, parţial cel puţin, acţiunea unor istorisiri ca Mistreţul, Valea Dracului, Vîlva băilor, Duhul băilor, Hoţul, Comoara, Istoria unei poieni; eroii altora sînt pădurari, după cum o indică înseşi titlurile: Vechii pădurari, Costea pădurarul, Pădurea în furtună. Dan Jitarul cutremură cu cîntecele şi chiotele lui pădurile, în povestirea omonimă. Indiferent de profesie sau de mediile în care trăiesc, oamenii lui Agârbiceanu sînt, în majoritatea lor, naturi păduroase. Unii sînt robuşti şi crînceni, tenaci, elementari, năpraznici, precum Gruia, Popa Man, Dumitru Bogdan (Jandarmul); alţii, din contră, blînzi şi tandri, afectuoşi şi comunicativi la modul ingenuu, inocenţi asemenea oilor pe care unii dintre ei le păzesc: Moş Tănase căprarul, Cula Mereuţ, „sluga” Culiţa, baba Miia ş.a. Mulţi sînt uscaţi, lemnoşi şi pietroşi, surpaţi de boală: bunăoară Măria Dinului (Fefeleaga), cerşetorul Teleguţ, băieşul Niculaie a Firii (Fişpanul), Prăginel. Pădureţe sînt numele (sau poreclele) unora: Moş Viron, Vîrvoara, Bologoaie, Ghiuţu, Melentea, Fefeleaga. Majoritatea personajelor lui Agârbiceanu, dacă nu toate, sînt, sufleteşte, într-un fel sau altul, oameni de pădure. Împrumutînd, cum o face Tudor Vianu în studiul „Asupra caracterelor specifice ale literaturii române”, dihotomia templu-pădure, propusă de Guido Manacorda, pentru a rezuma prin ea, simbolic, notele definitorii ale spiritualităţii sudice, de tip clasic, şi ale celor din nord, „romantice”, e limpede că pe Agârbiceanu îl vom include în categoria scriitorilor celor mai „nordici”, a „romanticilor”. Literatura lui înfăţişează o civilizaţie a pădurii şi duhul de care e străbătută emană din adîncuri de codru. Din străfundurile codrilor ardeleni, mai largi, mai întunecaţi, mai vechi, mai sălbatici decît cei din alte regiuni ale ţării. Nu lipsiţi însă de poieni însorite. Cu Ion Agârbiceanu intrăm parcă în codrii vechii Dacii.

Într-o lume sobră, nu rareori sumbră, severă, cu agricultori robaci, cu pădurari ursuji, mineri vestejiţi, arivişti încrîncenaţi, hoţi tumultoşi; dar şi idilică, în anumite zone, luminoasă, primitoare, blajină. Tărîmul infernal din volumul „În întuneric” e contrapunctat de acela angelic-patriarhal din „Luncuşoara în paresemi”. Spartan în satele din Apuseni, stilul de viaţă al altor aşezări, al celor din părţile Sibiului, bunăoară, aminteşte de Grecia lui Theocrit, de Bucolicele vergiliene.

Sumbră sau surîzătoare, lumea prozei lui Agârbiceanu e lumea românească din Transilvania timpurilor revolute. Lume de codri cu văi blestemate şi luminişuri zîmbitoare, cu sate mizere şi cu mine de aur, cu slujbaşi despersonalizaţi şi comori îngropate, cu agonii suave şi iubiri viforoase. Tărîm clasic prin rînduielile încremenite, „romantic” prin patriarhalitatea păduratică ce-l apropie de societăţile naturale. „Romantic” mai ales din perspectiva zilelor noastre. O lume, în sfîrşit, de care aceia dintre noi care am fost în copilărie contemporanii unora dintre supravieţuitorii ei, ne amintim cu nostalgie.

Elev, apoi student la Cluj, vedeam lumea aceasta, acum treizeci şi mai bine de ani, concentrată şi în făptura omului Agârbiceanu. Înalt, bine zidit, tipică figură de ardelean vînjos, de gospodar aşezat, nobil rural din celălalt secol, cu prestigioasă barbă încă neîncărunţită, cu privire calmă, cu o siguranţă şi o demnitate în gesturi ce exprimau stăpînire de sine, simţ practic şi luciditate, cu mers neşovăitor, scriitorul sosea la şedinţele filialei Uniunii Scriitorilor punctual, stătea pînă la sfîrşit, urmărea discuţiile de orice fel cu răbdare monastică, acordînd fiecărui vorbitor atenţie respectuoasă. Cînd vorbea el însuşi, ceea ce se întîmpla o dată la cîţiva ani, era scurt: o frază – două. Aproape că îl întrecea în tăcere chiar pe Lucian Blaga, cel „mut ca o lebădă”, cu care, uneori, venea împreună, ambii coborînd dinspre Feleac. Văzîndu-l şi ascultîndu-l, aveai sentimentul că odată cu el intraseră în sală toţi pădurarii, ciobanii, plugarii, preoţii de ţară pe care îi zugrăvise. Apariţia sa aducea sufletul satelor şi al pădurilor de pe tot cuprinsul Ardealului. Parcă s-ar fi sculat, îmi spun acum, din mormintele de pe Soroş toţi răposaţii satului meu natal, parcă s-ar fi realcătuit, ca din vis, lumea fabuloasă a copilăriei ocrotite de braţul mîngîietor al bunicii». (va urma)