A apărut volumul Părintelui Visarion Alexa, Ortodoxia, antidot al sufletului întristat. Mângâiere în vremuri tulburi (Ed. Doxologia, Iași, 2020, 214 pg.). Un profesionist media (a muncit la Radio România Actualități și este publicist, și încă unul de calitate) care s-a retras cuminte în slujire și duhovnicie, ieșind, nu de puține ori în apărarea Bisericii și Patriarhului, fără a gândi asta- vă asigur- drept gesturi de frondă la un sistem ci drept o misiune, legată de preoția care-i oferă forța de a fi ceea ce este. Destins și zâmbitor, chiar când este desființat de nătângeala unor comentatori, Părintele Visarion se vădește la fel de inspirat în scris. I-am sorbit volumul, Un soi de Jurnal de gând duhovnicesc. Fraze scurte. Propoziții pline de cumințenie și curaj deopotrivă. Părintele privește cotidianul în ochi și știe că nu are de ce să se teamă. Este natural ca un izvor din care poți sorbi nădejde și liniște. Construită pe 6 cupole de text- Necredință și depresie; „Cine este Dumnezeu”; Creștinismul ca mod de viață; Drumuri spre Dumnezeu; Boli omenești, vindecări duhovnicești; Descoperirea…- cartea se așează pe o excelentă scriitură, pe metaforă și realism imediat. Luând colaboratori tinerii pe care-i ascultă și înțelege, Părintele Visarion Alexa dovedește o intuiție a bucuriei din fiecare om, fie el rănit: „Dacă vezi într-un om o cădere, o patimă, nu te depărta de el, oamenii nu-s de lepădat. E un eșec total al unui mesaj hristic să ai pretenția nebună ca oamenii să fie sfinți (fie că vorbim de popă, de soț/soție, rude, colegi), fără de greșeală. Când judeci, când cârcotești împotriva celorlalți, de dimineața până seara, când îi consideri pe ceilalți veșnic vinovați de nefericirea ta, evoluția ta spirituală s-a închis.” (p. 213). Nu pot decât să mă bucur, din toată inima, pentru o carte bună la vremuri de ură și îmbuibeală în știri care rănesc.