Vom afla – şi niciodată nu a fost mai rapidă consistenţa răspunsului – când vom învăţa să trăim între noi, şi vom afla că se poate şi fără ei. Cu ceea ce se întâmplă, nu se poate imagina, într-o viaţă fără frontiere: s-ar putea să ne stricăm istoria prin viclenia interpretării trecutului. Reactualizat şi, parcă, identic unei variante în perspectivă, şi în care ne ascundem.
Vom afla cine se ascunde între ei şi noi, şi dacă se poate trăi între hotarele fără grăniţuirea obsesiilor (sau variantelor) de putere. Selecţia dintre ei şi noi nu este o idee beligerantă: există, de pe vremea cnezatelor "mutate" între/pe hărţile internetului invaziv. Şi vom învăţa că istoria se schimbă, în funcţie de preferinţele globalizării…
De fapt, avem dorinţe. Viclenia este să nu le destăinuim. Nici ei, nici noi – ca într-o devălmăşie a războiului bulevardier cu impostură de cabinet, aşa cum se credea prin cancelarii şi declaraţii presate – nu au/şi nu avem logica exprimării paşnice. Fiecare îşi desenează moartea pe ţinta duşmanului. Din profil, suntem aceiaşi. Dinspre stânga sunt doar ei şi noi, şi ceilalţi. De fapt, e o "poză" comună, în alb-negru şi lipită între ramele unui portret invariabil, ideologizat, pe pereţi, obuze şi mesaje psiho-atomic-transmise: de fapt e dorinţa lor din ultimii ani pe care şi-i mai permit. Între ei şi noi s-a obturat diafragma istoriei…
Nu vom afla cum se motivează – şi, unii chiar încearcă să explice – o moarte dictată, char dacă pe moment ştim cine a ordonat "cine mai rămâne în viaţă". Nu vom afla, decât prin reinversarea istoriei. Încercăm să aflăm de ce un accident genetic-politic a devenit obsedant. Memoria, estetizată prin agresiunea puterii asupra amintirilor celorlalţi, a devenit o ţintă fixă: se trage, "la voie", în noi, şi care nu mai suntem aceiaşi.
Vom afla exact cât vrem să ştim cum se raţionalizează motivarea consecinţelor colaterale indiferenţei, tocmai când între hotarele raţiunii prinde consistenţă nebunia. 
E doar o mască ideologică şi aşa a început motivaţia post-sovietică, exact în momentul "creativ" al indiferenţei europene în numele pacificării dintre est-central-spre estul-ural: aşa ar trebui să moară un european, în timp ce se mai gândeşte, între profit şi oglinda în care şi-a spart imaginea. S-ar putea să le motivăm, celorlalţi, ceea ce ne-a finalizat prin agresivitatea speciei asupra celorlalţi. Aşa aflăm, că ce am uitat e altă memorie. De fapt, s-ar putea să nu aflăm ceea ce nu vrem să ştim. Sau, vom afla că există o agresivitate a speciei, ca variantă de compromis?
Vom afla dar nu ştim cât vrem să ne extindem între agresivitate şi motivaţia prin dialogul sincopat. Nu vom afla de ce trăim între noi şi ei, şi nici nu vrem să ştim că nu mai existăm, şi ei şi noi, când se interpune moartea între toţi…