André Gide (1869-1951) a fost un scriitor francez în vogă la vremea lui, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, pe când acesta se dădea pe valoare, nu pe alte criterii, motivaţia juriului fiind clară: "pentru scrierile sale pline de înţelegere şi sem­nificative din punct de vedere artistic, în care problemele şi condiţia omului au fost înfăţişate cu o cutezătoare dragoste de adevăr şi o subtilă intuiţie psihologică". (Am citit Falsificatorii de bani şi Fruc­tele pământului.) A fost homo­sexual… căsătorit, formal, cu o verişoară şi a avut o fiică, în 1923, în urma unei scurte relaţii sexuale cu o femeie mult mai tânără decât el, cea care l-a şi moştenit. A cochetat o perioadă cu comunismul, dar s-a lăsat după vizita în URSS: "Credinţa mea în comunism este ca şi credinţa mea în religie, este o promi­siune de mântuire pentru omenire. Dacă trebuie să-mi dau viaţa pentru ca ea să reuşească, aş face-o fără ezitare". Biserica romano-catolică i-a trecut operele la indexul cărţilor interzise. Între timp… s-a mai înmuiat. Gide a spus cu mare dreptate că: "Arta se naşte din constrângere, trăieşte din luptă şi moare din libertate". Vedeţi ce cărţi, filme, piese de teatru au apărut în timpul "cenzurii comuniste" şi ce mizerii apar acum. n "Aproape o jumătate de milion de maghiari, din totalul de
10 milioane ai ţării, au ales să emigreze de când e Orban la putere. E momentul ca noi, diaspora maghiară, să ne asumăm o responsabilitate aparte şi să ne facem auziţi, astfel încât maghiarii de mâine să nu fie nevoiţi să-şi caute împlinirea în altă parte" (Kati Marton, scriitoare). Pe noi, politicienii ne ajută să plecăm în lume, ca să scape de opozanţi care să trimită valută! n O breakig news din 1928: "În Moscova, o lună întreagă, un zidar când pleca la lucru, îşi zidea iubita până la gât, iar când se înapoia, o scotea iarăşi. L-a prins poliţia şi l-a pus la răcoare". Un fel de Meşter Manole rus! n Am răvăşite prin bibliotecă sute de carneţele în care notam interviuri, anchete, reportaje, informaţii, comen­tarii, de pe vremea când reportofonul era o rara avis. Ar trebui să le dau coşului de gunoi sau focului, dar nu mă-ndur, le las să le arunce alţii după ce-oi da ortu' popii. În fond, în ele se află o mare parte din viaţa mea şi a altora cu care m-am întâlnit de-a lungul zecilor de ani. Oricum, sunt sigur că manuscrisele mele nu se vor vinde vreodată la licitaţie, precum scrisorile lui Cioran! n Venind vorba despre oameni şi iluzii, Radu Paras­chivescu, un scriitor pe care-l apreciez pentru că are umor şi e chibiţ de fotbal, spunea: "Pierderea iluziei e mai sigură cu fiecare zi care se scurge. După o vârstă, rânjetul tim­pului devine sadic". Are dreptate, doar că nu spune… după care vârstă. * Este în curs de apariţie la Editura Hu­manitas – a filozofului-afacerist Liiceanu – volumul "Singur. Viaţa lui Mihail Sebastian" de Tatiana Niculescu. Poate fi interesantă, fiindcă Sebastian a fost un evreu deosebit faţă de alţii din spiţa lui. * Pe un cu totul alt registru, vă recomand cartea lui Frank McDonough "Gestapo. Mit şi realitate despre poliţia secretă a lui Hitler" (Editura Trei, 272 pagini). De mirare câţi mai mănâncă o pâine albă de pe urma războaielor de tot felul şi a personajelor care le-au provocat.