Articol
Un nebun oboseşte când nu mai are obsesii. Până atunci – şi cât de atemporal sau intenţionat este nebunul din mintea noastră – el are convingeri, surprinzător de obsesive pentru ceilalţi. Nu din întâmplare asemănători lui, deci convingători prin repetiţie obsedantă sau robotizată (ceea ce vom încerca să nu ne obsedeze). Suntem mai obosiţi decât fericirea veche a nebuniei ursită prin taina agresiunii obsesive. Aşa obosim, neconvingători de obsedaţi…
Am început să obosesc de când a început şi se transmite "în timp real" un război fără generali, doar cu soldaţi plumbuiţi între ei, şi într-o limbă aproximativ egală. Obosim printre reverenţe politice şi compromiterile geometriei naţionale: altă variantă, în funcţie de aceeaşi logică agresivă. Aceeaşi variantă, estetizată prin sovietizarea obsesivă a nebuniei prin asumarea istoriei şi impunerea ei prin redistribuirea nebuniei între obsesii şi convingeri.
Agresiunea nu oboseşte. Nu e nici "Calul Troian", nici nu e pusă între parantezele unde se moare, se violează, se bombardează şi iarăşi se moare, şi se luptă împotriva morţii.
Mi-e teamă să agresez nebunia, din moment ce ne dă târcoale, în timpul "real" al normalităţii obosită de atâta repetare, obsedantă şi nici noi, oarecum "agresivi" prin neimplicare (sau indiferenţă, sau etno-socializare, sau oboseală naţionalizată) nu ştim când nebunia e de folos, ca o perspectivă cu frontierele franjurate dintr-un desen care şi colora, şi confirma o ţară de pe planşeta stalinistă. Ceea ce s-a demonstrat.
Obosim prin obsesii televizate. Înţeleg "discreţia" nebuniei, dar nu pot identifica un nebun dacă nu este real, în mintea mea, în fiecare marţi, când nici nu ştim de ce suntem obsesivi de agresivi cu normalitatea nebuniei.
Panica este obsesivă, când se împrăştie nebunia între noi şi viclenia în care ne complacem, obosim şi ne prefacem că existăm…
Atât îi trebuie unui nebun constituţional: să ne convingă.
***
Când oboseşte nebunia, mai există o variantă: agresiunea prin şantaj. Ambele fiind criminale şi obsesive – de când a obosit istoria să-şi exprime ideologia comprimată într-o obsesie. Putem să-i spunem obsesia nebunului normal.
Data viitoare nu existăm în limitele nebuniei, dacă există şi ne place să ne obsedăm viaţa prin compromis – vom afla că agresiunea e varianta ideologică a nebuniei.
Niciun nebun nu oboseşte în locul nebuniei altuia. Obosim şi ne place să ne înviorăm în locul nebuniei fireşti. Şi ne convingem că şi nebunii obosesc, câteodată…