Articolul „Binefăcătorii naţiei”- autor Ion Agârbiceanu – l-am regăsit în „UNIREA POPORULUI” – Blaj, nr. 28 (1931); continuăm reproducerea: «Unde am fi azi cu biserica fără mitropoliţii Şaguna şi Şuluţiu, fără cei ce au robit în temniţele ungureşti, Ion Raţiu, Vasile Lucaciu şi alţii? Unde ar fi vechea Ţară fără făuritorii unirii principatelor: M. Cogălniceanu, I.C. Brătianu şi mai ales primul domnitor Cuza Vodă? Cum s’ar fi întărit regatul fără marele rege Carol I, şi cum s’ar fi făcut unirea naţională, fără noul întemeietor Regele Ferdinand? Cine ar fi aprins inimile românilor fără poeţii Alexandrescu, Alexandri, Bolintineanu, Mureşan, Eminescu, Coşbuc? Ei ne-au făcut să simţim mai adânc şi mai aprins că toţi românii una suntem, şi că un viitor trebuie să avem cu toţii. Iată o mână de oameni mari, cari în cea din urmă sută de ani au fost cei mai mari binefăcători ai naţiei româneşti. Unii au dat şi cele de lipsă trupului – ca Vodă Cuza care a împărţit mai întâi pământ la ţărani – dar cu toţii au dat daruri duhovniceşti naţiei, cele mai preţioase daruri. Fără ei n’am fi ajuns unde suntem azi, multe hopuri nu le-am fi trecut, la multe praguri, ce ţineau în loc înaintarea noastră, ne-am fi oprit fără ei. Ei ne-au luat de mână, după ce ne-au întărit sufletele, şi ne-au dus tot înainte. Cuvine-se deci să cunoaştem pe toţi binefăcătorii, azi pomeniţi în istorie, şi să le purtăm mai mare dragoste şi recunoştinţă decât celor ce ne satură cu pâne».

Ion Agârbiceanu publică multe ştiri despre marele înaintaş: «Axente Sever, în „Calendarul Astrei pe 1932”, Sibiu, XXI, 1931, p.95-98, idem, Binefăcătorii naţiei”, în ibidem, p.115-117. Scurte evocări dedicate lui Axente Sever a publicat Ion Agârbiceanu şi în ziarele „Foaia noastră” (nr.25, 26 iunie 1931), „Glasul Ardealului” (nr. 30, 26 iulie 1931, „Foaia Poporului” (nr. 35, 30 august 1931). Nu întâmplător, publicistul s-a apropiat de gruparea tribunistă, întreaga regiune cunoscând faptele legiunii I Blasiana, una din cele 15 legiuni româneşti înființate în Transilvania, în timpul revoluţiei de la 1848-1849; organizarea acestora amintea de glorioasele legiuni romane ce cucereau Dacia, în urmă cu 18 secole. Deoarece, în 2021, s-a sărbătorit două secole de la naşterea lui Ioan Axente Sever, se cuvine a aminti conducerea cunoscută a legiunii: prefect (general) Axente Sever; viceprefecţi (colonei): Ioan Maior, Ioan Tacit, Ioan Teslovan; tribuni (maiori): Ariton Axente, Alexandru Ticudi (ucis în ianuarie 1849), Ioan Barna (ucis în luptă), Iosif Barna (ucis în luptă la 25 octombrie 1848), Vasile Bianu, Desianu, German, Ioan Hulea, Iulian Munteanu, Vasile Munteanu, Ioan Pop, Nicolae Pop, Simeon Salca, Tămăşescu (mort în luptă la 3 februarie 1849), Eliseu Todoran (mort în luptă la 25 octombrie 1848); vicetribuni: Ioan Antoneli; centurioni (căpitani): Barbu, Ioan Delean, Iulian Todor, Ioan Neagoe, I. Neagu, Ioan Niculiţă, Ioan Procopie, Ion Spălnăcean; decurioni (sergenţi): Bleanca, Adam Maiorescu. Bilanţul revoluţiei din Transilvania, este prezentat în lucrarea istoricului Dumitru Suciu: „Destine istorice. Românii transilvăneni spre Marea Unire 1848-1919. Studii” (2006): «Sunt sate arse cu totul ca la 100, deci, aproape de Sibiu 2, în giurul Năsăudului 6, în Sălaj 7, pe drum de la Deva cătră Sassebeş 7, în ţinutul Mărişel 8, pe Murăş şi pe amândouă Târnavele 9, în comitatul Solnocului 10; în ţinutul Clujului 12, în comitatul Zarand 15, în districtul Cetatea de Peatră (Chioar) 24; arse în parte şi ruinate sunt la 230; adică: în Sălaj 18, în ţinutul Mărişel pe Arieş 18, în comitatul Solnoc la 30, pe Murăş şi amândouă Târnavele 40, în districtul Cetatea de Peatră 50, în comitatul Zărand 75. Între acestea sunt săseşti: oraşul Reghin şi satul Petele arse de tot, apoi unele sate în ţeara Bârsei cam vătămate; ungureşti sunt Vinţu de Sus şi Aiudul, erariale Zlatna; mestecate Bata Abrudului şi Maia Crişului care sunt parte arse». Din lucrare aflăm şi bilanţul celor căzuţi: „putem lua pe uşor numărul românilor omorâţi la 35-40.000”. În tabăra opusă s-a raportat următoarea situaţie: «În focul luptelor fratricide provocate de intoleranţa autorităţilor ungare, după unele informaţii, românii au ucis 10.000 de unguri înarmaţi şi civili, din care jumătate din comitatul Alba de jos; (…) Într-un fel inconştienţa unor autorităţi maghiare care au vrut să transforme şi pietrele în unguri, a atras şi asupra maghiarilor civili „potopul cerului răzbunător”, cum afirma un apel românesc din 1848, în condiţiile în care preoţii şi tribunii n-au putut controla direct şi peste tot toate operaţiunile de război.

În câteva sate din Munţii Apuseni au fost ucişi 720 de unguri, la Presaca şi Zlatna 800, la Alba Iulia 40, la Aiud 800, la Sângătin 170, la Abrud 1000, în general socotindu-se că în întreg comitatul Albei de Jos au căzut ucişi 5.204 unguri, …».

Aici, se cuvine a reaminti cititorilor, că însăși geneza numelui cotidianului „Tribuna” îşi are originea în mişcarea revoluţionară din Transilvania, publicaţia întemeiată la 1884 – director, scriitorul şi publicistul Ioan Slavici – fiind o veritabilă „TRIBUNĂ” de educaţie culturală și politică; prima generație de redactori aveau ambiția să-i reprezinte pe „tribunii” populari, toți cunoscând și urmărind învățăturile marelui ierarh Andrei Şaguna. Dintr-o „Mărturisire” a scriitorului şi memorialistului Ion Brad (1929, Pănade, Sâncel, jud. Alba – Bucureşti, 2019) intitulată „Cu treizeci de ani în urmă”  – din lucrarea „Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu. Mărturii-Comentarii-Arhivă” autor Mircea Zaciu (Dacia Cluj-Napoca, 1982) -, aflăm următoarele:

«Pe Ion Agârbiceanu l-am cunoscut foarte bine, încă înainte de a-l vedea. Nu este o simplă figură de stil, aplicabilă tuturor scriitorilor pe care îi întîlneşti în cărţile şcolare, cu o fotografie alăturea de text. Nu, pe Ion Agârbiceanu l-am cunoscut mai întîi în casa părinţilor mei plugari, unde bunicul Toader îi citea cărţile împrumutate de la biblioteca „Astra” a satului Pănade, mai rareori de la popa, aflat peste drum de noi, dealtfel un mare admirator al lui Ion Agârbiceanu, dar cu care bunicul nu se avea prea bine. El, ţăranul care se întorsese teafăr de pe toate fronturile primului război mondial, citea „Unirea poporului” şi alte foi ardelene, la care scriitorul, dăruit cu o hărnicie fără pereche şi o mare putere de improvizaţie, colabora încă de la începutul veacului. Cred că lectura povestirilor, a diverselor „istorioare morale” şi „sfaturi pentru plugari” – titluri de rubrici din gazetele vremii – cît şi faptul că popa din satul nostru le spusese ţăranilor că Ion Agârbiceanu făcuse liceul şi seminarul la Blaj, ca şi el, că era fiul pădurarului din Cenade, sat de peste dealurile uriaşe care despărţeau Tîrnava noastră mică de Tîrnava mare, că numele şi-l trăgea de la Agârbiciu, localitate aşezată între Copşa şi Sibiu, unde se ţineau vestitele tîrguri de vite şi de oi, la care ţăranii din satul nostru se duceau uneori să cumpere, niciodată să vândă, toate acestea, zic, au contribuit la o cunoaştere mult mai largă a lui Ion Agârbiceanu în regiunea noastră decît în alte părţi de ţară. Poate numai în jurul Sibiului dacă va mai fi fost atît de cunoscut, de citit şi înţeles. Fiindcă satele noastre se aflau în raza de influenţă, încă de multă vreme, a şcolilor din Blaj, iar cele din preajma Sibiului – cum era Orlatul, în care Ion Agârbiceanu „păstorise” câţiva ani – aveau şi ele o îndelungată tradiţie culturală. Fireşte, ţărani cititori de literatură şi de gazete nu erau prea mulţi nici în aceste sate, fiind mereu hărţuiţi de necazurile vieţii, ca în prozele amare ale scriitorului».

(va urma)