După ce a băgat coronavirusul spaima în omenire, acum, când lumea s-a obișnuit cu  cu tot ceea ce generează molima, a intrat în scenă arcul ce sloboadă săgețile altor temeri, cele legate de război. Din oră în oră auzim că nea cutare sau cutărică demnitar european sau de prin alte colțuri ale lumii și-a exprimat îngrijorarea în privința izbucnirii unui conflict militar între Rusia și Ucraina. Fiecărui oficial îi vine rândul să își exprime neliniștea. Neliniștea față de ce? Să fim serioși: nu moare nimeni de grija celor din Ucraina, toți cei implicați direct sau indirect în povestea asta sunt preocupați de propriile interese și strategii care nu au nimic în comun cu ideea de pace și armonie. Surse din cale afară de secrete au dat drumul pe sub ușă informației că miercuri e posibil ca Rusia să atace Ucraina. Atât de secretă e informația, încât a ajuns până și la urechile octogenarilor din Podul Iloaiei. Ambele tabere care-și rânjesc colții una la alta într-un exercițiu de marketing de la care au mari așteptări își arogă victoria înainte de a se fi tras prima rafală de mitralieră ori primul pârț în dormitorul soldaților mobilizați pe la frontiere. Noi am picat în povestea asta ca musca în lapte, pentru că geografia ne-a scos în calea intereselor marilor puteri. Nu putem avea pretenția de a fi decidenți ori măcar de a putea emite păreri în ecuația aceasta conflictuală, dar dacă ne-ar asculta cineva dincolo de zidul gros al șabloanelor și pupincurismelor rostite în limbaj de lemn, ar constata că ne-am îmbătat criță cu iluzia importanței geo-strategice. Suntem și de această dată șoricelul care atunci când trece pe podul de lemn alături de un elefant, e lovit de revelația implicării: ”Băi, elefantule, ce mai tropăim!”. Ne umflăm în pene când șoselele pline de gropi sunt încălecate de autocarele înțesate cu soldați stăini transportați la baza de la Kogălniceanu, de parcă de aici ar țâșni arteziana prosperității noastre. Da, facem parte dintr-o structură militară, am intrat în horă, jucăm, dar nu e nimic de laudă în asta, în niciun caz nu-i rost de titluri de glorie. La masa de joc se privesc în ochi mai marii lumii, iar dacă ne trimit să le aducem un foc avem senzația că suntem parte din decizii, din meci. Lecția pe care am primit-o după Al Doilea Război Mondial nu ne-a învățat nimic în privința importanței (?) cu care ne-au învestit șmecherii planetei. Ucraina e doar un motiv, o miză artificială prin care se dorește așezarea pe poziții de forță. Reportajele cu bătrânii inimoși gata oricând să mitralieze dușmanul și să-i străpungă pieptul cu baioneta sunt doar episoade menite să puncteze la capitolul impresie artistică. În realitate, celor direct implicați în tranșarea acestui conflict artificial nu le pasă nici de bătrânii, nici de copiii din Ucraina, nici măcar de maidanul iluzoriu. Probabil că (din fericire) nu va fi niciun război în afară de cel psihologic și că pacea temporară îi va face pe toți cei implicați să se autoproclame învingători. Și noi? Noi am fost, din nou, figuranți într-un film cu care nu avem nimic de-a face.