La fel şi cu redarea muzicii. S-a pornit de la plăci-discuri, imprimate mecanic (nu?), apoi s-a ajuns la oau, banda de magnetofon imprimată electronic. Apoi, ca să se mai economisească spaţiu, s-a trecut la caseta audio, probabil cel mai nesigur suport pentru ceva. Apoi a venit imprimarea laser, pe compact-discuri, despre care se spunea la început că sunt "nemuritoare" şi efectiv nu se pot distruge. Apoi s-a trecut la formatele digitale, la wav-uri, wma-uri sau popularul mp3 (lista e mult mai mare). Iar apoi, s-a ajuns la concluzia că totuşi imprimarea aceea pe matriţă este mult mai quality decât restul. Păi amărâta aia de "placă" sau simplul "disc" a devenit fiţosul "vinyl" pe care-l vezi acum la nişte preţuri uluitoare pe la librării.
A fost o vreme care a durat bine de tot, când fiecare om avea în casă un pick-up şi o colecţie mai mare sau mai mică de "plăci". Ei, despre asta vreau să vorbim. Despre plăci şi magazinele de discuri din Sibiu.

Fiecare casă cu plăcile ei

Nu cred ca prin anii ‘60-'80 să nu fi existat vreo casă cât de cât serioasă, de la cea modestă, de muncitor sau de ţăran mai mult sau mai puţin cooperator, la cea de intelectuali de fiţă, fără "colecţia" ei de discuri, mai mare sau mai mică. Era perioada vizitelor reciproce, a petrecerilor cu "musafiri" şi a revelioanelor "casnice", model "acum la mine, la anul la tine". Erau vremuri când oamenii socializau direct unii cu alţii, nu stând cu nasu-n ecrane şi se exprimau cu gura nu cu emoticonul şi tastatura (nu, nu e poezie, aşa mi-a ieşit). Mâncare, băutură, muzică, dans. Păi de unde muzică-dans dacă la radio şi TV era cam tot aia, iar de net, nici vorbă? Aşa că aveai ce aveai: pick-up-ul cu sau fără radio, mono sau stereo dar mai ales mono. Era un must-have. Ca în bancul acela când ajunge ţăranul (băiat sau fată) la oraş, se angajează în fabrică şi trimite scrisoare acasă că de primul salariu şi-a luat "pi-cap" (cu accent pe "a"). La care mama îi scrie că "tu când ai plecat de aici nu aveai ce să pui pi-cur, la ce ţi-ai luat pi-cap?".
Chiar era o ordine în acest domeniu şi ştiai clar cu cine ai de-a face, imediat ce îi vedeai discurile. Dacă erau cu poveşti şi cu teatru, precis avea copii. Dacă avea populară la greu, omul era clar mai "rural", în devenire de a fi "domn". Aici la populară, îi puteai ghici şi originea lui: dacă avea Achim Nica, Luca Novac şi Mariana Drăghicescu, era bănăţean (sau ardelean). Dacă avea Lucreţia Ciobanu, Vlad Dionisie, Constantin Bordeanu sau Ion Radu, era de prin jurul Sibiului. Dacă avea Dolănescu, Maria Lătăreţu, Maria Cornescu, Nelu Bălăşoiu, Irina Loghin sau Maria Ciobanu sau alte Marii, era "din Regat". Dacă avea jazz sau simfonică, era clar un intelectual. Dacă avea muzică "de dincolo", era clar un intelectual cu pile. Dacă avea trupe româneşti de muzică "pop" sau rock, erai tu blocat, că nu ştiai cum e treaba, că şi muncitorii, şi inginerii, şi intelectualii aveau aşa ceva. Omul era muzica lui şi muzica definea omul. Muzica uşoară românească sau străină, lăutăteasca clasică a tripletei Luncă-Puceanu-Siminică, ceva plăci de patefon rămase moştenire şi scăpate prin cine ştie de minune de vigilenţa comunismului sau chiar ceva chestii "de dincolo" avea oricine prin casă şi erau puse la loc de cinste, chiar dacă nu erau de mare succes pe la chefuri.
Interesant e că, din nou, "evoluţia" a făcut un come-back şi după o absenţă notabilă de pe piaţă, pick-up-urile au reapărut. Preţul "average" este între 200 şi 300 lei, iar doza e cam 100. Merge… Un "vinil" face acum de la vreo 50 lei la spre 150. Deci, destul de piperat. Dar sunt anticariatele unde, cu să zicem 30 de lei, poţi găsi marfă destulă.
Am rămas destul de pozitiv-şocat, prin anii ‘90, când Nea Vasile, vecinul meu, un om din categoria "muncitor", la o discuţie mai puternică despre muzică (pe muzica mea)
mi-a scos la iveală colecţia lui de discuri cu trupe. Era, la el acolo, întreaga istorie a rockului românesc din anii ‘70. Şi, în timp ce îmi povestea cum erau să mănânce bătaie Phoenicşii în 1977 la Sibiu pentru că au stricat concertul, eu "probam" la pickupul propriu (un "Akkord" sovietic de care eram foarte mândru, că avea şi turaţia de 78) Progresiv TM, Sfinx, Catena, Phoenix pe când cântau "Canarul şi Viscolul" şi "Nebunul cu ochii închişi", Cristal, Stereo (chiar ei!), Mircea Florian în perioada sitarului, Mircea Vintilă sau uitatul Dan Chebac. Iar eu mă credeam mare posesor de muzică rock cu Iris, Compact, Holograf, Krypton sau Celelalte Cuvinte…

Discurile, sau când Electrecordul făcea legea

Eram o ţară socialistă, fără relaţii comerciale deosebite şi cu accentul pe producţia proprie. Inclusiv în materie de discuri. Casa de discuri, de stat şi singura de altfel, era Electrecord.  Interesant şi abia foarte târziu, când am ascultat emisiunile lui Mihai Bogdan Simion de la Guerilla, am aflat că ea de fapt exista încă din anii ‘30.
Povestea Electrecordului a început în 1932, când comerciantul Nathan Mischonzniki aduce din Germania nişte "scule" de înregistrare vechi  le repune pe picioare
şi astfel apare fabrica de discuri "Electrecord". Iniţial se ocupa doar de reproducerea altor discuri, dar la finele
anilor ‘30 are chiar un studio. Afacerea prosperă şi în vreme de război, iar la 1948, "Electrecord" este naţionalizată, ceea ce a fost, caz rar, o şansă pentru ea. Sub comunişti, "firma" se dezvoltă, produsele devin din ce în ce mai diverse şi mai multe, cererea e mare, oferta e şi mai mare, producându-se toate tipurile de discuri, de la plăcile de patefon din ebonită la discuri din vinil, de la "single"-uri la EP-uri şi LP-uri. După 1990, Electrecordul cade pe panta declinului, nefăcând faţă concurenţei valului de CD-uri şi casete produse şi reproduse oricum şi la orice calitate. În 2018, Electrecord Bucureşti – ELRD a intrat
în insolvenţă, dar din 2020 a demarat un plan de relansare a companiei, iar pagina de facebook "Electrecord" este activă şi în prezent.
Aşa că, în acest context, era logic ca tu să ai în casă, într-o proporţie uluitor de mare, discuri Electrecord, deşi poate acum ar părea monoton. Cu toate acestea, oferta era diversă. Mult mai diversă decât în magazinele care printre alte chestii, mai au şi muzică, de acum. Clasica şi populara erau repezentate foarte bine şi în tiraje de zeci de mii de exemplare. O integrală a simfoniilor de Beethoven găseai la orice oră, să zicem. La fel Bach sau Vivaldi. La fel compozitori români. Muzica populară era în plin boom, găsind orice, de la clasici ca Maria Tănase (pe cinci discuri), trecând prin superstarurile momentului, la cei mai noi solişti apăruţi via Festivalul Cântarea României. La fel, instrumentişti de orice fel, de la cimpoiul lui Marin Chisăr la trompeta lui Constantin Gherghinasau naiul lui Gheorghe Zamfir. Muzica "naţionalităţilor conlocuitoare" era şi ea binişor reprezentată, dar nu excelent. De exemplu, la muzică germano-săsească, în afară de "Burzenländer Musikanten" sau de "Stelele" (care cântau coveruri după rock DDR-ist) stăteam extrem de prost dar conaţionalii noştri primeau din greu muzică "de dincolo", aşa că nu se plângeau.
Muzica uşoară era şi ea "pe cele mai înalte culmi" ale producţiei, dar nu prea era iubită decât de o minoritate de romantici care realizau că textele sunt geniale şi de o adevărată valoare poetică (normal, erau scrise de poeţi nu de piţiponci, nu?) plus că oricum vedeai tot timpul la TV Angela Similea, Mirabela Dauer, Dan Spătaru, Cornel Constantiniu, Carmen Rădulescu, Dorin Anastasiu sau Adrian Daminescu şi ţi se cam lua. Deficitari rău eram la muzică străină. Licenţele de difuzare fiind scumpe, cam rareori vedeai trupe de topuri sub sigla Electrecordului. Da, erau, a fost un boom în anii ‘60 cu muzica italiană, am avut şi britanici "beat" chiar, ca surogat de Beatles ("The Federals, "The Playboys"), dar nu s-a făcut prea multă primăvară cu ele. Cu hiturile internaţionale am făcut în schimb o "românească": ori le cântau ai noştri în englezeşte, ori tot ai noştri pe româneşte. Aşa am avut ABBA cântat de "5T", Iglesias (tata lui Enrique) cântat de Dorin Anastasiu, Kenny Rogers cântat de Aurelian Andreescu. Trupa specială pentru orice coveruri de dans era "Trio Expres", care, de la "Luv" la "Modern Talking" acoperea piaţa, ca să nu mai pomenim de majoritatea vocaliştilor trupelor de "pop" care performau pe englezeşte sub titulatura de "Super Grup Electrecord". Interesant era că unele piese sunau mai bine în româneşte decât în original. Muzica "străină" era cât se poate de anonimă: polonezi, cubanezi, cehoslovaci bulgari sau sovietici, de la casele de discuri prietene Supraphon, Muza, Balkanton, Melodia. Dacă doreai ceva original, apelai la rudele din Banat sau la prietenii "de dincolo", care îţi mai aduceau discuri "adevărate" şi originale ori via Iugoslavia (care avea) ori chiar a vestului capitalist şi decadent. De exemplu, un Jean-Michel Jarre cu "Oxygene", era, "la negru", cam 300 de lei, asta în contextul în care un disc normal era 26 lei sau spre 50, cele străine. Discuri din acestea mai "ca lumea" se mai găseau şi în magazine, dar "pe sub mână", dacă aveai pile la doamna vânzătoare. Dacă nu, nu.
Discurile erau de diverse dimensiuni şi funcţionau la tot felul de turaţii. Plăcile de patefon, pe care de regulă se mai aşeza tanti sau nenea musafirul cu fundul dacă le lăsai cumva pe vreun scaun şi se făceau praf, erau la 78 de turaţii pe minut cu câte o piesă pe fiecare faţă. Plus că pick-upurile "moderne" de atunci, ca de altfel şi cele de acum, nu aveau turaţia aceasta. O altă turaţie rară era cea de 16, folosită la discurile cu piese de teatru. Turaţiile uzuale, atunci ca şi acum, sunt 33, pentru LP-uri (discuri-album, de regulă 12 piese pe ambele feţe) şi EP-uri cu 8 piese pe o faţă. Turaţia de 45 era pentru EP-urile cu 3-4 piese şi pentru mai rarele la noi discuri single. Toate se zgâriau la fel şi se încărcau la fel cu eurent electrostatic, ceea ce le făcea să aibă "noise" ul acela tipic de "placă de pickup".

"Ciocîrlia", "Dumbrava", "Luceafărul" – magazinele sibiene care aveau (şi) muzică

Este amuzant să realizezi că, în plină dictatură, oferta de magazine muzicale sau de secţiuni muzicale în magazine era mult mai bogată decât acum, în plin dezmăţ comercial. Unde găseşti acum muzică în Sibiu? Exceptând chioşculeţele cu muzică de tip Banat & Ardeal & Petrecere? În trei locuri mari şi tari care de fapt, sunt librării: Humanitas, Cărtureşti Shopping City şi Cărtureşti Promenada Sibiu. Fizic şi în teren şi fără a pune la socoteală online-ul, sunt acestea trei. Deci nu avem NICIUN magazin care să vândă exclusiv muzică.
Ei bine, în vremea aia trecută care nu mi se mai pare chiar aşa de odioasă la cum s-a "evoluat" în ultima vreme, la Sibiu existau cel puţin trei locuri, plus alte două sau trei unde puteai lua discuri aşa, printre altele.

Magazinul "Ciocîrlia", de pe Bălcescu – singurul magazin de muzică din Sibiu

Era, dacă nu îmi face fente memoria, la numărul 16, în dreapta clădirii, cum stai cu faţa. În stânga, unde e acum "Humanitas", era galeria "Sirius". În vitrina din dreapta intrării şi acum mai ţin minte că era un disc cu "Poezii de Adrian Păunescu recitate de el însuşi", un "single" cu noul imn de stat al Republicii Socialiste România ("Tricolorul", cu text modificat) plus altele. Vitrina-stânga era cu instrumente muzicale. În interior era cam înghesuit, dar o atmosferă intimă. Culmea pentru un magazin de muzică, era linişte. Înăuntru era plin de rafturi cu, evident, discuri plus ceva instrumente de suflat. Cum intrai, imediat pe dreapta, era tejgheaua-vitrină, unde puteai vedea ceva casete, şi cred că chiar o vioară. Tot aici avea calafoniu, bun pentru pistolul de lipit (era degresant) şi corzi de chitară. La "Ciocîrlia" erau două variante de cumpărare. Ori vedeai discul şi-l cereai, nemaiîntrebând preţul că oricum îl ştiai, (asta pentru discurile de dincolo de doamna vânzătoare), cele mai – să zicem – speciale, ori te autoserveai din celălalt raft, cel de "Autoservire". De servit servea o doamnă blondă, îmbrăcată gros, pentru că era la fel de cald/frig ca şi afară. Magazinul a rezistat până imediat după 1990, când a dispărut şi nu ştiu dacă aici nu era cumva şi sediul FSN legendar pentru că avea cea mai scuipată vitrină din oraş. Acum, aici e magazin de "Cadouri-Souvenirs" şi nu am mai călcat în el.
Dar a fost singurul magazin exclusiv de muzică din Sibiu. Am văzut atunci şi cum arăta magazinul "Muzica" din Bucureşti şi am dat, vorba aia, în depresie atât la cum arăta de bine, cât şi la cât de închis era.

La Dumbrava, la parter…

"Mall"-ul socialist al Sibiului era magazinul universal "Dumbrava". Ultimul răcnet al finelui de ani ‘70 ca aspect şi dotări, avea chiar scări rulante (doar pe sensul de urcat, la coborât o luai cu auto-talpa) şi trei etaje "dedicate" ("general", haine copii, haine damă, bărbaţi-sport). Parterul era cu de toate de-ale casei: sticlărie, lămpărie, papetărie, artizanate, electrice-electronice şi alte chestii-socoteli. Printre ele, un stand bogat era cel de muzică.
Cum intrai dinspre Piaţa Unirii, cu ceasul ăla muzical care arăta ora veşnic de-aiurea – "Strigă Bărnuţ din Sibii/Că e ceasu-aproape trii" – intrai pe intrarea (normal că intrai pe intrarea!) din stânga (cea din mijloc nu am
înţeles-o niciodată, o fi fost doar de protocol că era mai mult închisă) şi, la parter, după ce treceai pe uşile acelea din sticlă de te tot speriai ca să nu se spargă, că se închideau cam dur, făceai stânga şi aveai, în faţă, locul cu discuri şi casete.
Destul de spaţios, dar cam la marea gălăgie, discurile erau aici o marfă la fel ca chiloţii, cravatele, serviciile de ţuică, adidaşii, băştile sau radiourile cu circuite integrate, nimic aşa, mai special, mai aparte. Dar marfă găseai, plus că era mult mai "la zi" decât la Ciocîrlia, deşi cam bubuia populara pe aici. De la "Dumbrava" mi-am luat şi primul disc, eram prin a VI-a, Frank Sinatra – "My Blue Heaven". Aici mi-am completat şi colecţia de muzică rock: Compact, Holograf, Iris, "Formaţii de muzică Rock nr….". Cred că cele mai vândute discuri erau, cum am zis, de muzică populară, îmi amintesc că la un moment dat au făcut un fel de "promovare"cu o piesă pitorească, din seria "Găina la nuntă" discul era complet atipic pentru Sibiu, cu folclor din Ţara Codrului (zona Sălaj-Sătmar-Maramureş), interpreta era o anume Viorica Groza-Lar, iar discul s-a vândut, pentru piesa aia, de zici că a fost lansare ca în capitalism. Acum, albumul ăsta, numit "Io-s codreancă mîndră tare", se vinde cu 45 lei
pe olx. Aici, la un moment dat, puteai proba discul. Adică să asculţi şi să vezi dacă-ţi place sau nu. După aceea s-a renunţat la acest obicei, probabil din cauza economiei de curent. Cred că era locul cu cele mai multe încasări, pentru că avea vad: toată lumea, sibian, din judeţ sau vinitură, venea la Dumbrava.

Luceafărul, cel mai frumos magazin muzical

Dar cel mai frumos, cel mai stilat, cel mai, cum să zic, de atmosferă de magazin cu discuri era cel de la Librăria Luceafărul, de la Blocul-Plombă, care şi ea era cea mai frumoasă şi spaţioasă librărie din Sibiu. Despre librărie am scris la vremea ei. Magazinul de muzică era la etaj. Urcai pe nişte scări, spre dreapta, şi ajungeai la zona muzicală. Aveai loc de orice acolo. Tejgheaua era chiar în faţă, iar în dreapta era o masă cu două fotolii, probabil locul unde audiai discurile, la căşti, că mai vedeam câte un "ales" care stătea deconectat de la toată realitatea, ascultând ceva. Aici era muzica mai serioasă în prim-plan: simfonica, jazz-ul, rock-ul. Erau şi genurile din seria "mai pentru popor", dar nu chiar la înaintare. Eram intimidat când intram aici, ziceai că am nimerit la o expoziţie sau alte chestii culturale serioase, unde numai ăia, ştiutorii şi membrii lumii bune aveau acces. Totuşi, am lăsat şi aici ceva bani. Soarta locului a fost pecetluită odată cu schimbarea destinaţiei spaţiului şi peştii mai ştie ce o fi pe acolo, pe sus. În mod sigur nu mai e locul acela atipic şi unic în oraş şi chiar în comerţul socialist.

Discuri vândute la "şi altele"

Mai erau şi alte magazine care vindeau şi discuri, printre alte produse. Cred că Ferometal-ul/Curtea de Fier avea la un moment dat şi un stand cu muzică, pentru că pe o vitrină laterală spre str. Avram Iancu, prin anii ‘70-începutul lui ‘80, erau, uscate de soare şi de căldură, ceva coperţi de discuri. Una era coperta unui disc cu "orchestra" (de fapt trupa) "Van Wood", nici acum nu ştiu cum sună, dar atunci mi se părea interesant.
Cartierele "noi" aveau şi ele, la câte un parter de super-bloc, un magazin din aceste "multi purpose", unde găseai şi muzică. De obicei era cel de electrice-electronice. Asemenea locuri erau, în mod sigur, în Terezian, pe str Lungă, la parterul blocului perpendicular cu Gladiolelor, unde era un magazin cu electrice, electronice şi… discuri. Nu multe, dar erau. Destinaţia magazinului a rămas cam aceeaşi (dar fără discuri) până în 2019. Acum e un magazin numit "Tram" (îmbrăcăminte) iar spaţiul e împărţit cu "Dulce Dor". În Vasile Aaron, un magazin cu aceeaşi destinaţie, în plus şi ceva electronice dacă nu îmi face feste memoria, numit neoficial "La Muscă" avea şi discuri. Acum spaţiul s-a rupt în mai multe… Nu ştiu dacă Ştrandul sau Valea Aurie aveau aşa ceva, e posibil să fi fost şi pe Mihai Viteazu (unde acum este noul Carrefour) dar aici sunt cam în aer cu informaţia. Dar toate magazinele aveau discuri la "şi altele". Am putea pune aici şi Obor-ul, unde mai prindeai uneori discuri vechi germane, de care s-au plictisit saşii, cu staruri de care nu se mai ştie acum ca Roy Black, Karel Gott, Rex Gildo, Gitte sau Olivia Molina. Preţuri, de la 10 la 30, sau cu târguială şi te lăudai şi tu că aveai ceva "de import" în colecţie.
Apoi perioada discurilor a dispărut. Au invadat magazinusculele şi tarabele şi chioşcurile cu casete de orice fel, amplasate oriunde. Au apărut apoi CD-urile. Discurile au devenit o vechitură inutilă, chiar şi eu am făcur prostia de a dona colecţia de "plăci" (cred că neoficial, nu am primit nicio hârtie la schimb) Bibliotecii ASTRA care probabil le are şi acum la zăcut în cine ştie ce subsol pe unde sunt şi celelalte bijuterii ale fostei Secţii Muzicale (poate vom vorbi şi de ea). Discurile, plăcile erau prea mari pentru era digitală. Până când…
Până când, surpriză, uite că iar sunt la modă şi iar căutate. Deci, dacă ai spaţiu destul măi cititorule (ştiu că ai, nu te plânge), poţi şi chiar te sfătuiesc să-ţi iei un pick-up că discuri găseşti peste tot. Şi ai şansa de a asculta muzică uitată, dar totuşi muzică faţă de miorlăielile de acum. Şi nu mai căuta vechile magazine de plăci, că niciunul nu-ţi mai aminteşte de nimic din ceea ce era el.