Articol
În curgerea timpului, că un glas strămoşesc
Pe acest pământ românesc, s-aud gândurile lui Eminescu
Rămase pe pânza vremii, care veşnic ne cheamă
Să umblăm, să cugetăm şi să iubim.
Prin pădurea cu codrii înverziţi,
Să ajungem la lacul cu flori, la apă de izvor
Să ridicăm privirea spre cer, în lumea stelelor şi a luceferiior
Să aflăm şi noi ce-a fost odată …
Eminescu a rămas pe pânza vremii
Ca o veşnică şi mare minune
Concentrând în sine, vârstele omenirii şi ale omului
Emotiv şi imaginativ, naiv şi curios că un copil
Dar şi însetat, tainic de cultură
S-a întrebat adesea de vom găsi cuvântul
În ale lui poeme şi scrisori
Ce zice sublimul adevăr.
Eminescu de pe pânza vremii ne-a învăţat
Cum să păstrăm Limba noastră Românească
Cu multă iubire,
Ea fiind comoară noastră
În care lumina şi cântul
Îşi iau pe deplin avântul
Iar noi că oameni, în ale noastre rugăciuni
Să-nvăţăm ce-nseamnă " a muri vreodată"
Eminescu a sădit în fiecare dintre noi,
un dor în care dragostea de neam şi ţară
Să Înalte fiinţa noastră românească
Cu toată zestrea strămoşească
Ne este dor de Eminescu
Care a prezis veremurile noastre de azi
Unde în a noastră izolare
Ne regăsim doar, în adâncă cugetare.
"Tu aşează şi socoate
Regăsindu-te pe ţine,
Şi pe toţi ce-n asta lume, sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii"
Eminescu-n ale sale cugetări
Ca o veşnică minune
Ne-a luat visele din clipele trecătoare
Dându-ne noi speranţe cu sensuri ziditoare
Viaţa noastră să fie ca roua dimineţii
Din care Eminescu, de pe pânza vremii
Să ne vegheze, cu dragoste de neam şi floare albastră
Să nu moară iubirea noastră
Şi dorul de Eminescu
De pe pânză vremii,
Să-I aibe fiecare român
În cugetul şi sufletul sau.
Prof. Ana Vulcan Chirca.