Atunci când cei mai mulți dintre noi calcă în viteză ultimele zile ale vechiului leat cu frenezia pregătirilor pentru  revelion, încercând să-și pună mari nădejdi în anul ce va veni-să sperăm- fără alte valuri de pandemie, mie mi-au atras atenția cuvintele lui Mihai Mălaimare, actorul care se întreba contrariat de peisajul politic prezent în România:” O vom putea, oare, lua de la capăt? Ne vom mai ridica, oare, vreodată din această duhoare de prostie și neomenie? Va mai fi România vreodată țara celor care citesc și înțeleg ce citesc?” Nu pot să nu mă întreb: Unde se va fi pierdut pe drum o deprindere vitală cum este lectura, ce ne nutrea spiritul și ne provoca atât de mare bucurie?
    În condițiile în care din peisajul culturii noastre postdecembriste a dispărut-slavă Domnului!-  vechea cenzură socialistă, dar concomitent și aceea a valorii estetice, literatura în accepția cea mai largă a termenului s-a  descătușat. Astfel noi trăim într-un paradoxal anotimp al editării cărților fără restricții axiologice. Singurul criteriu activ este responsabilitatea autorului. Prin firea lucrurilor  însă, autorul este narcisist. Editurile prezentului nu dispun de specialiști care să selecteze pe criterii de valoare cărțile propuse pentru publicare. La cele peste 6000 de edituri din România, cu prea rare excepții, nu se mai aude nici măcar de corectorii, care să asigure la cărțile ce apar punctuația și lipsa greșelilor gramaticale.
Dar fenomenul este altul în situația în care noile tehnologii de comunicare, aflate într-un progres continuu, captează dirijând curiozitatea cititorilor spre computer și telefon mobil, cu toate aplicațiile lor. Acestea au schimbat ritmul lecturii și chiar ponderea ei în preocupările oamenilor. Mareea aparițiilor editoriale din ultimii 30 de ani se izbește de zidul dezinteresului tinerelor generații pentru lectura tradițională a cărților pe suport de hârtie, acum când privilegiat devine ecranul.
     „Problema cititului”, cum suna tema lucrării de licență susținută de Radu Stanca în 1942, ne apare astăzi mai actuală ca oricând. Și așa mi-l amintesc pe studentul Radu Stanca la Sibiu în anii grei ai războiului, când el citea enorm. În 1941 ca redactor responsabil  al revistei „Curțile dorului”, “revista  de literatură a studenților în litere și filosofie” ai Universității clujene refugiate la Sibiu, el colabora cu recenzii de carte, cronici muzicale, eseuri și poezii. Era prezent și la alte publicații ca “Țara” lui Grigore Popa, “Transilvania”, organul Astrei, dar și la ”Claviaturi”, „Universul literar” ori „Viața universitară”.
     Stanca nu se mulțumește să studieze volumele nou publicate ale profesorului său de filosofia culturii, Lucian Blaga, ci  publică o cronică filosofică la cartea Despre gândirea magică, recent apărută în 1941. Lectura studentului ține pas cu aparițiile profesorilor săi, el fiind convins că libertatea opiniei trebuia să rămână intactă. În același an profesorul său publică o altă carte.  Atunci când părerea cronicarului despre noul studiu al lui Blaga Religie și spirit l-a nemulțumit pe autor, care s-a considerat  nedreptățit de studentul său, repercusiunile s-au resimțit imediat. Profesorul Blaga se adresează instantaneu conducerii revistei, anunțând că înțelege să se retragă din societatea Astra. Redacția ia aminte și se desolidarizează de punctul de vedere al acelei recenzii, decăzută în semnificația ei la doar o “dare de seamă”, cum aflăm din articolul O lămurire: „În n-rul 5 din acest an al revistei noastre a apărut, sub semnătura d-lui Radu Stanca, o dare de seamă asupra lucrării d-lui Lucian Blaga, „Religie și spirit”, care a trezit unele nedumeriri. Ținem să precizăm că această recenzie nu angajează întru nimic conducerea Astrei, care rămâne pe linia tradiției sale aproape seculare, de respect față de instituțiile de temelie ale neamului”.i Esențial e faptul că niciun fel de considerent, de la respectul față de un autor consacrat, cum era Blaga, până la admirația pe care o avea față de profesorul său  de la Facultate, nu putea să-l împiedice să-și formuleze sincer opinia față de o carte. Este legea de fier a mânuitorului de condei de oriunde și de oricând.
   Ca să înțelegem care este fondul discernământului și al responsabilității suverane arătate în evaluarea unei cărți, aducem în discuție eseul În loc de „o carte pe zi”, despre cărțile de totdeauna, publicat în revista “Tribuna”ii de la Cluj, unde în 1939 Stanca era student. Autorul arată o dragoste idolatră față de cărți, pledoaria sa pentru lectură fiind argumentată convingător. Publicistul de doar 19 ani are cutezanța propunerii puțin exaltate, dacă o raportăm la optica cititorului de astăzi, anume ca să se adauge la ”șirul celor 10 porunci biblice, pe o a unsprezecea: Să-ți iubești cărțile. Să le iubești cu pasiunea cu care te iubești pe tine însuți. Sau dacă pe tine nu te iubești deloc, iubește-le totuși cu patima cu care nu iubești nimic. Iubește-le, pentru că aceste cărți au în ele ceva din liniștea, din bunătatea ochilor care ți-au fost dragi demult. Au în ele ceva din cumințenia lui Dumnezeu.”iii În cărți se cumulează toată înțelepciunea lumii, ele oglindind nu doar  trecutul omenirii, ci tot ele anunță și viitorul ei. Iată pentru ce lectura nu trebuie să ne lipsească, pentru că ea dă savoare vieții. Ce-ar fi ca ziarele noastre să aibă câte o rubrică intitulată “O carte pe zi”, în genul celei pe care la “Tribuna” o semnează preotul profesor Constantin Necula, dar una pusă în grija unor studenți publiciști?
    Radu Stanca intuiește sacralitatea  gestului lecturii unei cărți, ce îți creează o emoție începând de la prima ei atingere: ”E, în atingerea aceasta, ceva din contopirea cerului cu pământul.  Citești. E ora când frunțile pipăie  îngerește lumina…” Autorul trage la 1939 un semnal de alarmă, intuind un pericol, care astăzi este resimțit drept realitate. “Am ajuns, oare, măcar să știm prețui cuvântul?-se întreabă autorul- Într-adevăr, unde sunt oamenii care să aibă în ei jarul cuvântului scris? Unde sunt oamenii care să-și facă o religie, un cult, din templul duhului citit? Eu nu-i văd. În schimb, avem cu toții, din plin, deferența mașinii-cultul rotiței…”iv Nu tehnica în sine îl oripilează pe tânărul Stanca, atunci când se referă ironic la „cultul rotiței”. Mai degrabă intuiția lui s-a dovedit exactă atunci când a pronosticat că interesul pentru tehnică va afecta plăcerea lecturii. Cât de actuală sună meditația lui la început de secol al XXI-lea !  
Ca la fiecare sfârșit de an, ne amintim că în 26 decembrie 1962 a murit Radu Stanca. Personalitate artistică inegalabilă, el și-a desfășurat  cea mai rodnică perioadă a activității sale, ca om de teatru, la Sibiu. De aceea, noua carte pe care i-am consacrat-o poartă titlul Radu Stanca și Sibiul, tocmai ieșită din editură.
       În articolul său recent, Mihai Mălaimare conchide: „Cei de vârsta mea sunt ultima generație cu biblioteci citite, cu biblioteci în case, cu biblioteci râvnite în gând. Avem între 65 și 80 de ani. Cu alte cuvinte, acum 20 de ani eram încă în putere și la Putere. Și atunci, de unde prostia asta imbecilă care conduce România acum? Cine a adus-o la putere, cine a votat-o, cine și-a pus încrederea în ea, cine a mandatat-o să distrugă tot, să vândă tot, să ardă tot, să facă praf și pulbere una dintre cele mai frumoase și mai bogate țări? Noi? Unii dintre noi? Nu pot să cred.”
    Se așteaptă mult de la oamenii lecturii în lupta cu inepția și corupția ce cangrenează orice țară și îi afectează viitorul. De la cetățenii care înțeleg rostul cititului consecvent și îl practică cu maximă responsabilitate se așteaptă ridicarea unui zid de rezistență cu puteri asanatoare în societatea noastră de astăzi.