În poveștile despre trecutul orașului spuse de bunicii sibieni apare deseori parcul din Piața Mare, desființat în anul 1986. Dincolo de ceea ce  a ajuns să însemne, poate,  pentru generațiile de atunci, amenajarea din 1949 nu a fost nimic altceva decât o dovadă dată populației de  autoritățile instalate după război, a elanului schimbărilor. Botezarea pieței drept  a Republicii (din Piața Regele Ferdinand,  denumire căpătată  în 1919) nu era o modificare suficientă, era nevoie ca sibienii să aibă în mijlocul orașului o mărturie  considerabilă de ˝progres și civilizație˝.

După proclamarea Republicii Populare Române, autoritățile încep reorganizarea țării. La nivel teritorial urmau să aibă loc alegeri pentru consiliile populare, până atunci, însă, au fost consitituite comisii  interimare, respectiv comitete provizorii, toate în legătură directă cu viitorul partid unic comunist (la acel moment, Partidul Muncitoresc).

Apariția 

La Sibiu, primar în funcție era Vasile Hada și el  prezida, în luna ianuarie 1948,  ședința Comisiei Interimare a municipiului în care se discuta mutarea din Piața Republicii a Statuii Sfântului Nepomuk. Se poate , simplu, bănui că ideea transformării Pieței Mari datează cel puțin din 1947, câtă vreme în ianuarie ´48 era deja anunțat un prim pas.

Se invocă pentru relocarea statuii lui Nepomuk  fie la Ursuline, fie la Biserica Franciscană,  ˝prețuirea cuvenită în rândul sfinților˝. Indicii publice suplimentare  a ceea ce plănuiau comuniștii apar  o luna mai târziu, în februarie, atunci când gazeta ˝România viitoare˝ anunță nu doar că a început demontarea statuii , ci și  că , ˝după creearea unui parc  în centrul oraşului, Sibiul va căpăta o toaletă europeană˝ (reproducere întocmai).

Se dorește, așadar , un parc. Și nu orice parc, ci ˝o mândrie a Sibiului˝, așa după cum scria același ziar. Ce le scăpaseră din vedere, însă,  autorităților în elanul lor muncitoresc  era avizul Comisiei Monumentelor Istorice pentru mutarea statuii, așa că opresc demontarea acesteia până la noi ordine. Totuși, până una-alta, din noiembrie 1948 se interzice ca în Piața Republicii să-și mai vândă țăranii marfa.

˝Conducerea Primăriei municipiului nostru a luat hotărârea ca începând cu ziua de marți, 9 noemvrie a.c. să  fie interzis cu desăvârșire orice vânzare de produse alimentare , agricole etc în Piața Republicii.

Prin această măsură se urmăreşte a păstra Pieții Republicii — situată în plin centrul oraşului— un aspect edilitar şi estetic, demn de poziţia pe care Sibiul o ocupă în clasamentul centrelor turistice — zilnic vizitate de cetăţeni din diferitele părţi ale ţării şi din străinătate˝- scrie în ziarul ˝România viitoare˝din 10 noiembrie 1948.

În 1949 se instaleza Comitetul Provizoriu al Consiliului  Popular Sibiu  . Președinte : Ilie Banu, un comunist din Ocna Sibiului, recrutat ca și colegii săi din conducere ˝din rândurile  clasei muncitoare, din rândurile proletariatului˝(așa după cum scrie ˝România viitoare˝). În paralel, la conducerea Partidului Muncitoresc din Sibiu se află  tovarășul Mara Saviton, secretar al organizației județene.  Împreună, cei doi, formau nucleul dur al puterii locale de atunci.

Mara Saviton vorbește public, în cuvântarea sa dedicată Zilei de 1 Mai,  nu doar despre transformarea  în ˝grădină publică˝ a pieței , ci și despre CUM se va întâmplă acest lucru:

˝Vom deschide patru şantiere de munci voluntare ca: introducerea gazului metan în staţiunea balneară Ocna Sibiului, transformarea  Pieţii Republicii în grădină publică şi altele˝- scrie în gazeta ˝Lupta Sibiului˝ din 4 mai 1949.

Câteva luni mai târziu, totul intrase în linie dreaptă. Voluntari din întreprinderile sibiene participau la munca din Piața Republicii, iar cei care nu dovedeau suficientă implicare erau înfierați.

˝ Cu excepţia Sindicatului Textil care n-a răspuns în măsura dorită la angajamentele luate – toate organizaţiile de masă, salariaţi de toate categoriile, elevii de şcoală etc., s-au prezentat în zilele programate pentru a presta muncă voluntară la lucrările de tranformare a Pieţii Republicii în parc˝- scrie ˝Lupta Sibiului˝ pe 26 iunie 1949.

Apăruse, însă, o altă problemă: iubitori peste măsură de adunări publice, prin transformarea Pieței Republicii în parc, comuniștii pierdeau cel mai bun loc de întruniri. O alternativă prezentată public era Piața Verzelor (Parcul Tineretului de astăzi) , acolo unde, de altfel, fuseseră transportate resturile din lucrările din Piața Republicii. În realitate, până la readucerea Pieței Republicii la formă de astăzi, Sibiul nu a mai avut (exceptând stadioanele), locuri pentru manifestări publice, iar un exemplu elocvent a fost adunarea populară din 1984  ocazionată de vizita  lui Nicolae Ceaușescu și  organizată în Piața Unirii, în spațiul cuprins între Ramada de astăzi (parcare  pe atunci)- magazinul Dumbrava- Hotelul Continental și Casa de Cultură a Sindicatelor (Centrul Cultural Ion Besoiu de astăzi).

Existența

Finalmente, parcul din Piața Republicii este realizat. O completare, însă, se cuvine pentru cei foarte tineri care își imaginează, poate,  că acel parc era o oază de liniște. În realitate,  de jur împrejurul parcului existau artere de circulație rutieră, strada N.Bălcescu nu era pietonală, nici Piață Mică sau Piața Huet. Mașinile circulau, deci, prin toate aceste zone, lucru care avea să se schimbe doar la începutul anilor 2000.

De-a lungul existenței sale parcul din Piața Republicii  nu a fost întotdeauna apreciat și, se pare, pe bună dreptate. Autoritățile nu reușeau  prea des să asigure îngrijirea acestuia, să-i toaleteze arborii, să întrețină plantele.

˝ Reguli elementare de estetică urbană spun că actuala  îngrămădire de pomi de toate soiurile şi mărimile strică pieţii şi se potriveşte exact ca nuca-n perete într-un ansamblu arhitectonic medieval atât de valoros˝- scria Tribuna,  în 1968. Iar un an mai târziu completa :˝ Parcurile şi zonele verzi se află într-o stare deplorabilă. Chiar şi cele din Piaţa Republicii, Astra, Bulevardul Victoriei, Piaţa Unirii, Bulevardul 23 August, Piaţa Gării, Tineretului, au aspect de paragină. Panseluţele plantate în toamnă sunt neplivite, trandafirii acoperiţi şi sufocaţi de bălării, bănci rupte, răsturnate şi, ici-colo, câte o cărare de „scurtătură“, pe care cetăţeni certaţi cu etică păşesc nepăsători.˝

Fotografie aparută in volumul ˝SIBIU: De la Villa Hermanni la Capitală Culturală Europeană˝ – Editura ASTRA Museum 2016.  

Dispariția

Decizia readucerii pieței  la nivelul de piață medievală, evident fără funcțiunile inițiale ale vremurilor de demult (adică târg), nu are la baza vreo consultare publică, așa cum , de altfel, nici transformarea sa în parc nu a avut.  Cumva, autoritățile au decis reamenajarea, iar în 1986 existau alocați banii –  conform unei declarații a vicepreşedintelui  Comitetului executiv al Consiliului popular municipal Sibiu, Valentin Poleanschi. În aprilie, deja se lucra.

˝Din inițiativa consiliilor populare  județean   și municipal s-a hotărât reamenajarea acestei piețe astfel încât să se creeze, între altele, un spațiu în care să poată avea loc diverse manifestări  cu caracter social-cultural, adunări , mitinguri , spectacole în aer liber, parade etc, spațiu de care Sibiul duce într-adevăr lipsa˝- scria Tribuna  pe 18 aprilie 1986 citându-l pe arhitectul  Ioan Ene, șef de proiect la Centrul de proiectare județean.

Arhitectul Ene explică și că  piața va fi dominată de două obiective majore: statuia lui Gheorghe Lazăr  și o fântână arteziană decorativă. În plus, șeful de proiect vorbește despre eliminarea traficului rutier, dispariția trotuarelor, despre mobilier urban de inspirație istorică, practic vorbește despre toate acele elemente care au apărut în Piața Mare odată cu reamenajarea din anul 2005, dar care, în anii ´80  nu s-au mai făcut.

Merită făcută, aici , o precizare: având în vedere că parcul din Piața Republicii a dispărut complet în anul 1986 s-ar putea crede că statuia lui Gheorghe Lazăr  (cea inițială, aflată azi la Avrig) a fost instalată  acolo tot atunci. Realitatea este , însă alta. Comuniștii au decis ca Gheorghe Lazăr să fie instalat în centrul Sibiului (maestrul Radu Aftenie o dorea la Avrig) și i-au făcut loc acolo (ATENȚIE!!)  în anul 1984.

De altfel, o notă dintr-un articol din septembrie 1984, din Tribuna, confirmă că statuia era deja acolo:

˝Tot sâmbătă , în Piața Republicii, a fost vizionată statuia marelui înaintaș al culturii sibiene, întemeietorul învățământului superior în limba română, Gheorghe Lazăr, în prezența autorului lucrării, sculptorul Radu Aftenie și a reprezentanților organelor locale˝- scrie Tribuna din  16 septembrie 1984.

Aspectul de astăzi al fostei Piețe a Republicii  se datorează intervențiilor din anul 2005 (actuala  statuie a lui Gheorghe Lazăr se instalează în 2006, iar statuia lui Brukenthal, în anul 2021). În 2005  au fost finalizate majoritatea lucrărilor (nu chiar toate!), dar și majoritatea celor de  la noul – pe atunci- sediu al Primăriei (clădire inaugurată mai  apoi,  în august 2006).

Nicolae EREM

Piața Mare în 2001- Tribuna, 4 decembrie 2001, colecția Bibliotecii ASTRA