Orice sibian care face naveta Lazaret/Lupeni – Gară/Centru cunoaște trecerile acelea “secrete” care fentează Podul Gării. “Prin gard”, “prin gaură”, “peste gard”, indiferent cum li se spune(a) în limbajul uzual urban, ele scurtează foarte eficient drumul spre gară și de la gară. Chiar și acum când s-au “upgradat” peroanele de nu mai poți urca pe ele (dar s-au găsit și aici soluții practice și atipice).

Trecerea “prin gard”, scurt istoric

Am mai scris în mod repetat despre aceste treceri de pe str. Gării spre Gară. Au apărut, mai mult ca sigur, odată cu dezvoltarea industrială a părții acesteia de Sibiu, dezvoltare care a generat și exodul dinspre sat spre oraș, de la munca agricolă la cea în fabrică a celor denumiţi atunci “navetişti”. Chiar dacă şi ei au profitat de această înlesnire, nu cred că localnicii aveau neapărată nevoie să o scurteze așa spre tren, ei fiind familiarizați, chiar istoric, cu Podul Gării și neavând nevoie să o ia la fugă pentru a prinde un tren spre Podu Olt, Copșa Mică sau Vințu de Jos. Așa că putem liniștiți oferi premiul pentru crearea acestei scurtături muncitorilor navetiști, care, în anii ’70 – ’90, au conceput, realizat, folosit și chiar îmbunătățit acest pasaj neoficial dar extrem de popular.

Povestea a început pe la mijlocul anilor 70, când “Tunelul” – pasajul din gară care subtraversează calea ferată, atunci proaspăt construit, NU a făcut legătura cu strada Gării, ci a fost lăsat așa, la jumătate. Ce-i drept, existau și anumite probleme tehnice la mijloc, strada Gării fiind îngustă deci neexistând loc pentru o deschidere propice pentru un pasaj pietonal.

Așa că muncitorul român s-a adaptat, fix ca la fabrică, făcând față provocării (cum se spune în noul limbaj de lemn corporatist): a făcut el un pasaj. Nu putea fi convins să piardă trenul (cursă de persoane) doar pentru a circula regulamentar, pe pod, apoi să coboare pe scări, apoi să ajungă până la gară, de unde să o ia prin pasaj pentru a ajunge la liniile 2-6 ca să ia motorul spre Loamneș ori spre Lotru ori alt tren cursă de persoane sau “cursă muncitorească” în limbaj feroviar.

Scurt istoric al “gardului”

Prima scurtătură “prin gaură” pe str. Gării, din zona str. Şerpuită, a apărut la începutul anilor ’70. Inițial, doar ca o tăietură-ruptură în plasa de sârmă a elementului-gard, cu două-trei bucăți de beton pe post de ajutor la cățărat. Evident că era contrar reglementările privind trecerea peste linii, zona de protecţie, chiar o încălcare a proprietăţii, deşi pe atunci nu se prea făcea caz din asta.

De aici a început un adevărat război de uzură între ceferiști și cei care iubeau să treacă prin acest loc. Au pus plasa la loc. Plasa a fost ruptă din nou. Au mai pus plasa o dată. Iar au rupt-o. Chestia a fost atât de repetitivă încât, ca să i se pună capăt, la un moment dat au rupt complet gardul. L-au reparat. Iar l-au rupt, de data asta mai temeinic. S-a ajuns și să se toarne ulei ars, păcură sau gudron (sau ce-or fi fost substanţele acelea care pătau haine) pe gard, ca să nu mai putem trece (da, “putem”, că și eu îl foloseam). S-au scris articole horror despre mutilați de tren (o să vedem unul mai jos). S-a stat la pândă cu Miliţia. S-au dat amenzi. S-au făcut publice numele celor care săreau gardul. Degeaba. Ba chiar s-au înmulțit trecerile, de la una la trei sau, în perioada de aur, patru chiar.

Evident, în fața unei asemenea insistențe, una dintre părți a cedat și a lăsat-o așa, că era deja prea mult consum de nervi, energie și resurse. Trecerea “prin gaură” şi “prin gard” a devenit trecerea “peste gard”.

Pentru a mai uşura urcatul până la gard, s-au folosit materiale din categoria “orice”: plăci de beton, borduri, cărămizi, bolovani sau pietre. Într-un final, apare o scară din lemn: bine făcută, chiar frumoasă, care a schimbat radical indicele de comfort al urtcării-coborârii.

Aceasta până la începutul anilor ’90 (în 1991 exista, apare într-o poză din ziarul de scurtă durată “21 Radical”, deși unii susțin că era în 1995) când muncitorii de la “Balanța” au decis că scara din lemn să devină de domeniul trecutului. Așa că, în mai multe momente de fușerai colectiv, au realizat o treabă ca la carte, mai trainică decât lucrările de acum din domeniul public ori imobiliare. O scară metalică stabilă, cu trepte comode din tablă striată și balustradă din țeavă, care rezistă de aproape 35 de ani și este încă folosită cu succes. O altă scară se află ceva mai încolo, la ieșirea spre Gării dintr-o ramificație a străzii Şerpuită. Dovadă a victoriei eficientului împotriva regulamentarului.

Detalii despre construcţia scării am primit într-un comentariu de pe pagina de facebook a ziarului nostru. Ea a fost realizată la Atelierul “Poduri” din componenţa fabricii Balanţa, cu sprijinul şi aprobarea maistrului Creţu (nu-i mai ştiu numele, dar era aşa de cunoscut încât “Podurile” mai erau numite “La Creţu”. A fost montată cu muncitorii de la “Transporturi” (probabil cei care lucrat sub podul de 10 tone, la încărcat vagoanele cu produsele fabricii. După ce a fost terminată a fost dusă cu tractorul pe gării (tractorist una nume Grecu). Conform comenatorului, scara a fost făcută special pentru navetişti. “Sunt mulţumit că şi acum rezistă, spune cititorul nostru.

Acum sunt, şi scara și gardul, “în vărstă”, mâzgălite de grafitti, dar încă mai vorbesc parcă de perioada aceea când era coadă la trecut gardul “prin gard”.

Morala ar fi că uite, “Balanța” a devenit supermarket și bloculețe de imobiliari, IUPS-ul a devenit alte bloculețe de imobiliari și sală de evenimente, Vatelina e bowling (o mai fi?), dar scara și trecerea prin gard au rezistat şi tranziţiei, şi ue-ismului şi revoluţiei digitale.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

O poveste moralizatoare despre oamenii inconștienți și sinucigași care trec prin gard

Ca o reacție la metoda aceea a trecerii pe scurtătură peste gardul gării, a apărut, pe 19 octombrie 1973, în Tribuna Sibiului, un articol intitulat metaforic-moralizator “Cărările de pe… sensurile interzise”.

Aici, cei care treceau peste gard, erau clasificați ca mârlani needucaţi incurabili. Adică “protagoniști (…) care plătesc un grav tribut crizei de educație în care persistă să viețuiască.”

Autorul, George Ciobanu, se întreba cât se poate de retoric, “legitim” și “firesc”, “de ce cad atîtea victime dintre pietoni chiar și acolo unde accesul le este interzis cu desăvîrșire? Din necunoașterea legilor sau din sfidarea lor?”

Apoi intrăm în decor: “Stația C.F.R. Sibiu. Trafic intens, trenuri care circulă fără oprire, trenuri care se formează, se descompun (???, n.n.) într-un ritm accelerat, afluență de călători, navetiști, mărfuri, mesagerii, bagaje…”. Apoi se merge, tiptil-tiptil, la subiect: “De-a curmezișul liniilor, un trafic neîntrerupt de pietoni pe trei căi: viaduct, bariera C.F.R. și… găurile practicate în îngrăditura de beton și sîrmă împletită – gard care delimitează precis perimetrul inaccesibil al stației”.

Urmează băgarea de spaime în oasele cititorului și ale celui ce teoretic și practic, ar folosie trecerea “prin gard”. O enumerare a unor victime ale unui accident feroviar (trecute cu nume, prenume, chiar adresă) una dintre ele cu picioarele tăiate de o locomotivă “care l-a surprins între linii”. Asta așa, ca să vezi ce pățești dacă ești rău și nu respecți reglementările în vigoare și treci pe unde nu e voie de la cefere. Ce-i drept, la urcare, din stânga, vizibilitatea era redusă puternic din cauza arbuștilor-spațiu verde și era riscul, dacă nu erai atent, să dea o manevră peste tine. Nu şi atunci când aveai experienţă sau erai de-al casei (şi iar aveai experienţă).

Articolul continuă cu descrierea unei pânde a oficialilor Stației CFR Sibiu care, împreună cu Miliția TF și presa, au purces la vânat cetățeni săritori de gard. Sunt surprinse patru persoane (de fapt cinci, dacă socotim o soție și un copil) care sunt demonizate fără greţuri şi făcute “candidați la sinucidere și contravenienți”. Se bate toba și pe faptul că unul dintre “trecători” era și cu copilul său, întrebându-se dacă el “nu va fi mîine o victimă a inconștienței de azi a părinților”. În linii mari te aştepţi ca, la cât de negativ erau prezentaţi, după aia să-i ducă să-i execute undeva pe după baeieră ori să-i trimită la Canal. Articolul continuă prezentând situația de aici la modul “cum treci gardul, cum te taie trenul”, chestie complet ireală în definitiv, dovadă că sunt mai mulţi oameni pe care nu i-a tăiat trenul pentru că au sărit gardul decât invers.

Avem aici și dovada măsurilor inutile de “reparare” a gardului: “porțiuni de gard reparate, panouri de sîrmă înlocuite și suportul de beton al gardului dat cu păcură”.

“Am luat această măsură, mi-a spus șeful adjunct al stației, crezînd că astfel vom putea stăvili acest trafic al cetățenilor care circulă pe aceste căi. La unii le-am imputat panourile de gard deteriorate. Alții au fost amendați. Totuși trec cu riscul de a-și murdări și rupe îmbrăcămintea”. Am asistat la repararea gardului în locul unde era rupt din timpul nopții. După circa o jumătate de oră mîini îndemînatice au deschis iar o trecere și traficul a reînceput cu aceeași frecvență. “Paznici speciali pentru aceste locuri nu avem de unde să punem“, mi-a relatat în continuare șeful adjunct al stației C.F.R. Oameni care își riscă viața pentru a economisi o sută-două de pași, care devin contravenienți, care știu că mulți au căzut victime, tocmai datorită modului defectuos de a gîndi, continuă să bătătorească aceste cărări ale morții fără întrerupere, fără a se întreba, așa cum și noi ne întrebăm: DE CE?” concluzionează articolul.

Ei, cărare a morții sau nu, trecerea prin gard există și funcționează. Acum nu mai e așa risc să dea trenul peste tine pentru că Gara Sibiu este (zic eu) după Cimitir, cel mai liniștit loc din oraș, cu mult peste Sub Arini, Belvedere sau pista de biciclete de pe malul Cibinului.

După atâtea decenii de funcționare, poate trecerea “prin gard” ar putea fi trecută și în circuitul turistic de genul “amintiri din comunism”.