17 aprilie 1977. O zi despre care s-a scris mult în încercarea de a surprinde drama petrecută în Căldarea Bâlii, care a dus la moartea a 23 de oameni. Dacă în perioada comunismului tot ceea ce urma să fie publicat în presă trebuia ”filtrat” de cenzura comunistă, după 1990 a fost o adevărată explozie de informații, unele de-a dreptul șocante, din dorința de a fi bombastice, neținând cont de relatările celor care au fost în acea zi teribilă la Bâlea Lac.

Tabăra de schi

În anii `70, elevii din școlile și liceele județului Sibiu participau la numeroase activități în aer liber, multe organizate inclusiv în săptămânile de vacanță. ”Inspectoratul Școlar Județean, Casa Pionierilor, nu puține școli generale, licee, parcă se întreceau atunci să inițieze și să fie cât mai cu «moț» asemenea acțiuni extrașcolare și neapărat să fie în locații cât mai insolite. Profesorul Mihai Kapp (n.a. Michael Kapp), bunăoară, urca iarnă de iarnă, cu 20 elevi de la ”Generala nr. 2” din Cisnădie, la refugiul nostru din Cânaia, pentru cel puțin 10 zile. Dar și tinerii elevi din Mediaș, Agnita, Avrig preferau asemenea «vacanțe» active în munte. Era aproape nefiresc să nu întâlnești, în vacanțe, tabere de elevi în Păltiniș, Crinț, Bărcaciu sau Gâtu Berbecului”, scria, în 2020, profesorul Alexandru Constantinescu, în publicația ”Rezervistul sibian”.

Constantinescu a fost și salvamontist, numărându-se printre cei care, în seara de 17 aprilie 1977, au ajuns la Bâlea Lac cu misiunea de a recupera trupurile celor dispăruți în avalanșă.

”La Bâlea Lac, grupul a ajuns în ziua de joi și a schiat în fiecare zi, chiar dacă a nins puternic. Diminețile, ca de obicei, elevii bătătoreau stratul depus”, spune Radu Zaharie, unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați ghizi montani ai județului Sibiu, care a devenit elev la ”Brukenthal” în 1983 și, ulterior, a avut repetate discuții cu cei prezenți în Bâlea Lac la momentul tragediei.

Avertismentul de dinaintea avalanșei

La câteva minute după ora 10:00 a zilei de duminică, 17 aprilie 1977, profesorul de sport Richard Schuller cere elevilor să iasă la bătătorit pârtia. ”Aici se cuvine o precizare: bătătoritul pârtiei era o activitate la care participau cei mai buni schiori. Nu era o corvoadă, ci o mândrie. Așa deschideam drumul celor mai puțin experimentați când schiam în Oncești sau Bâlea”, spune Radu Zaharie, care în timpul liceului a făcut parte din echipa de schi a Liceului Brukenthal.

În acea noapte, stratul nou depus trecea de o jumătate de metru. ”În cabană se aflau patru salvamontiști: Ioan Gligorea, Nicolae Ivan, care era medic legist de meserie și avea legitimația cu numărul 1 emisă în România, Egin Scheiner și Adolf «Jimmy» Meltzer. Pe trei dintre aceștia i-am cunoscut personal și am discutat de multe ori pe marginea tragediei din `’77. Pe Egin nu l-am întâlnit însă, se pare, acesta a fost unul dintre cei care au intuit pericolul”.

Despre o discuție în contradictoriu iscată între salvamontistul Egin Scheiner și profesorul Richard Schuller, aproape deloc amintită în sutele de materiale publicate după 1990, scrie pe blogul său cunoscutul montaniard Dinu Mititeanu, medic clujean și fost șef al serviciului Salvamont Cluj, ajuns acum la vârsta de 85 de ani: ”Până cu o săptămână înainte de catastrofă eram și eu la Bâlea cu soția mea, Elis, și cu alți câțiva părinți din Cluj, căci aveau tabără de schi de primăvară și copiii noștri, îndrumați de antrenori. Noi (unii) făcusem ture pe creste, inclusiv Creasta Arpășelului, dar am și schiat, până cu 3 zile înainte de catastrofă, când am coborât împreună cu copiii și cu mai toți adulții clujeni, eliberând cabana pentru copiii sibieni. (..) Eu cunosc multe despre problema asta, de la prietenii salvamontiști sibieni de atunci și de la doi cunoscuți schiori clujeni, Dan Căpitan și Puiu Pavel, care au rămas acolo după plecarea noastră, a celorlalți clujeni. Mai era acolo și elevul clujean Claudiu Gheorghiță, în vârstă de 9 ani și profesorul Puiu Chiriță, de la Casa Pionierilor. Ei erau în cabană în momentul avalanșei și apoi au participat la căutare. (…) Prietenii mei clujeni amintiți mai sus erau la o masă apropiată, de faţă la «amenințare»: au auzit și când Egin Scheiner, un salvamontist sibian, prieten al meu, (acum în Germania) a încercat să-l lămurească de pericol pe Schulli (n.ar. Richard Schuller). Dl. profesor i-a replicat: «Nu ți-e rușine, eu ți-am pus schiurile pe picioare și acum îmi dai tu mie sfaturi!»”.

”Moartea tăcută”

Aflat de mai bine de trei decenii pe cărările și crestele munților din postura de ghid, Radu Zaharie spune că i-a fost dat să întâlnească avalanșe de tipul celei produse în 1977, la Bâlea Lac, însă niciodată la o asemenea dimensiune: ”Zăpada era granulată, precum o măzăriche. Gândiți-vă că vă deplasați printr-un strat gros de nisip, care are aderență aproape zero între straturi. Am văzut cât de ușor alunecă, formând avalanșe. Ce-i drept, au fost cantități mai mici de zăpadă și toate au fost lipsite de zgomot. De altfel, cea de la Bâlea Lac a fost ca o moarte tăcută, fiindcă a ucis în liniște”.

Episodul avalanșei este descris de profesorul Alexandru Constantinescu pe baza mărturiilor culese de la cei patru salvamontiști sibieni și de la cabanierul Paul Șari: ”Este momentul în care, din masa albă a zăpezilor ce tencuia pereții circului glaciar (de până în dreptul ”Ferestrei Bâlea”- 2286 m), încep să se desprindă – tot fără zgomot – «caiere» de zăpezi din ce în ce mai consistente. Coloanele se mișcă succesiv din stânga spre dreapta căldării și se desprind chiar și din cele mai firave «riduri» ale muntelui. Cei de pe pârtia (bătută – în acele momente – abia pe cca 15-20 m în sus de malul lacului) nici nu-și dau seama ce se întâmplă. Simt și probabil văd doar un nor de particule albe plutitoare care în scurt timp îi acoperă. Mai toți rămân cu clăparii pe schiuri și cu bețele în mâini… Apoi, norul de particule survenit din cunoscutul «vânt de avalanșe» coboară ușor acoperind compact tot spațiul glaciar, până dincolo de Cabana Paltinu. Încet, fără zgomot dar foarte energic, «pieptul» valurilor de zăpadă, lat de peste 100 m, îi rostogolește pe toți cei de pe pârtie, ducându-i, pe majoritatea, până pe suprafața înghețată a lacului. În cele din urmă, treptat, norul de gheață se așterne peste tot. Vizibilitatea revine după cca. 10-15 minute, peste întregul spațiu dintre cele două creste ale văii. Cineva din cabană, ieșit întâmplător pe terasă, vede surprins un alt peisaj. Stratul de zăpadă scursă dezgolise parțial pereții căldării iar grupul schiorilor nu mai exista. Atunci se dă alarma”.

Așadar, nici vorbă despre avalanșa care a spulberat ferestrele cabanei, despre vuietul zăpezii prăvălite din creastă, așa cum nenumărate publicații postdecembriste au zugrăvit tragedia de la Bâlea Lac!

Este cineva de vină?

”Trebuie să înțelegem că în Sibiul acelor ani, Richard Schuller era o legendă, un schior desăvârșit care le-a pus schiurile în picioare inclusiv unor salvamontiști. Era greu să contrazici o astfel de somitate”, spune Radu Zaharie.

Asta, în timp ce montaniardul clujean Dinu Mititeanu este mult mai tranșant: ”Vinovatul acelei catastrofe a fost unul dintre profesori: Richard Schuller (i se spunea ”Schulli”). El trebuia ca în acea dimineață să aibă o discuție cu toți adulții și cu Salvamontul. Poate că unii ar fi înțeles pericolul susținut de salvamontist (n.a. Egin Scheiner) și atunci poate se răzgândea și dl. profesor. Însă el a decis singur și le-a spus elevilor la micul dejun: ”Cine nu vine la bătut pârtie, nu mănâncă de amiază”. Elevii erau nemți disciplinați, s-au dus la bătut pârtie, la fel câțiva adulți amabili, dar nepricepuți, și convinși că dl. profesor știe ce trebuie făcut. (…) Ningea masiv de două zile și nopți. Așadar, pericolul era extrem de mare. În astfel de cazuri, greutatea stratului nou de zăpadă poate depăși la un moment dat aderența încă precară la stratul vechi și avalanșa poate porni chiar spontan. Pericolul nu încetează deodată cu ninsoarea, cum probabil și-a imaginat cel care a scos copiii din cabană! El rămâne maxim timp de 2-3 zile, apoi se mai reduce progresiv prin «legarea straturilor». Un schior, un turist, o capră care «taie» panta orizontal sau în diagonală pot declanșa foarte ușor avalanșa, rupând echilibrul precar. Se spune greșit de obicei: «i-a prins o avalanșă», în loc de «au declanșat o avalanșă». Profesorii elevilor sibieni se pricepeau la tehnica predării schiului, la viraje, nu la avalanșe. Erau «acasă» pe pârtia din pădure de la Păltiniș, dar la Bâlea, în gol alpin erau «acasă» doar salvamontiștii veterani”.

”Nu a fost o misiune de salvare, ci de recuperare a victimelor”

”În general, poți salva un om din avalanșă în primele 15 minute de la producerea ei. După acest interval, probabilitatea de a mai găsi pe cineva în viață tinde spre zero. Era evident că, în cazul de la Bâlea Lac, nu a fost o misiune de salvare, ci de recuperare a victimelor”, spune Radu Zaharie despre căutările care au fost începute în acea duminică și sistate toată ziua de luni, 18 aprilie. În fapt, imediat după producerea avalanșei, cei prezenți în cabană au încercat să-i localizeze pe elevii și profesorii surprinși de valurile groase de zăpadă, însă fără nici un rezultat.

Alexandru Constantinescu notează că o nouă avalanșă, de proporții reduse, s-a petrecut imediat: ”Ioan Gligorea și Egin Scheiner fug spre gura tunelului ca să aducă de acolo lopeți. Ajunși la cca. 100 m de tunel, din Vf. Paltinul se desprinde o altă avalanșă pe direcția cabanei omonime. Cei doi reușesc, în ultimul moment, să se ferească”.

”La acel moment, căutătorii erau derutați: cantitatea mare de zăpadă îi dusese pe suprafața lacului, departe de locul în care obișnuiau să schieze și unde au început primele căutări”, arată Radu Zaharie.

În seara de 17 aprilie, la Bâlea Lac ajunge președintele Consiliului Județean Popular, Ioan Ungur. Transfăgărășanul a fost curățat până la Bâlea Cascadă de un utilaj cu freză de deszăpezire, al cărui șofer a fost chemat de acasă, deși ar fi petrecut toată noaptea la o nuntă. La Bâlea Lac, noii veniți au ajuns cu telecabina.

Constantinescu, prezent și el la acțiunea de recuperare a victimelor, notează că la Bâlea au fost aduși 20 de elevi ai Școlii Militare din Sibiu, conduși de comandantul acesteia, generalul-maior Taiche Mitroescu.

”Marți dimineața, umăr la umăr, dispuși în linie pe cca. 40-50 m, salvamontiștii intercalați de cadeți încep sondarea stratului de zăpadă. Lacul era acoperit de zăpada nou adusă pe mai bine de jumătate din suprafața sa de 4,6 ha. Chiar de la a treia trecere, cei din stânga șirului (est), care au «periat» zona, detectează lângă mal altceva decât structura zăpezii. După numai 30 minute este recuperat primul corp… Se ajunge la el după aproape 4 m de săpat în zăpadă și dislocarea acesteia de pe o suprafață de 2/2m. Cam la 3 m vest de primul găsit, este detectat apoi altul. Dar acesta avea schiurile pe picioare și bețele pe încheieturile mâinilor. Este scos după înlăturarea a 3-4 m.c de zăpadă, dar și de sub cca. un metru de apă care îl acoperea total. Imensa greutate a zăpezii a fisurat gheața de pe suprafața lacului (în acel moment grosimea acesteia măsurând cca. 20 cm). Astfel că toate trupurile, împinse de avalanșă pe gheața de pe suprafața lacului, au fost scoase din apă. În jurul orei 15 telecabina transportase deja, jos la Bâlea Cascadă, (unde se aflau peste 100 părinți, rude, prieteni), sacii cu trupurile schiorilor”.

Ecouri și nu prea în presa vremii

Despre drama petrecută în dimineața zilei de 17 aprilie 1977 au fost scrise primele rânduri doar patru zile mai târziu.

În ”ribuna” de joi, 21 aprilie 1977, la rubrica ”Informații” de la pagina 2, se scrie sec: ”Avalanșă în Căldarea Bîlea:  Duminică, 17 aprilie a.c., la prînz, în Căldarea Bîlea, o avalanșă a surprins un grup de schiori pe pîrtie. Între aceștia se aflau elevi și cadre didactice ai Liceului nr. 1 si Liceului pedagogic din Sibiu. Accidentul a provocat victime. Lucrările de salvare, la care au participat grupele de salvamont din Sibiu și Brașov, militari și sportivi, au fost îngreunate de ceața deasă și un viscol puternic”.

În același timp,  spații vaste erau dedicate ”Primului Congres al Consiliilor de conducere ale unităților agricole socialiste al întregii țărănimi”, desfășurat la București, sau numeroaselor angajamente pe care oamenii muncii le luau pentru creșterea producției în fabrici și IAS-uri.

În același număr al ”Tribunei”, apar primele anunțuri ale familiilor care și-au pierdut copiii în avalanșă: Karin Zweier (16 ani), fiica ziaristului Ewald Zweier de la ”Neuer Weg”, Dan Cornel Socol (17 ani) și cele legate de ”trei prietene nedespărțite, la bine și la greu”: Maja Heitz, Sabine Koffer și Ulrike Zay.

Vineri, 22 aprilie 1977, ”Tribuna” revine cu un material pe marginea evenimentului de la Bâlea Lac, arătând, în limbajul specific perioadei comuniste, că ”s-a acționat cu hotărîre, din prima clipă, pe o vreme cumplită, în condiții deosebit de vitregi, pe un viscol de mare intensitate, pe o zăpadă abundentă, în condiții de vizibilitate foarte redusă. Au fost utilizate mijloacele tehnice cele mai performante, oamenii au înfruntat cu un curaj demn de laudă vremea și, nu o dată, pericolele”.

În privința celor 23 de victime, ”Tribuna” notează că acestea proveneau de la Liceul nr. 1, Liceul Pedagogic, Liceul de construcții nr. 2, Școlile generale nr. 4 și 10, toate din Sibiu, precum și trei turiști.

Și-au pierdut ambii fii

În lunga listă de victime se aflau Peter și Dieter Gross, fii directoarei Liceului nr. 1 din Sibiu, Edda Gross. ”Și-au găsit moartea în zăpezile munților”, anunțau părinții celor doi băieți de 15 și 16 ani, Edda și Gunther Gross, în mesajul publicat în paginile ”Tribunei” din 22 aprilie 1977. Colegii de la ”Independența”, îi transmiteau inginerului Gunther Gross de la Atelierul de proiectare, mesaje de condoleanțe.

”Pe doamna profesoară Edda Gross am cunoscut-o în timpul liceului. Preda fizica și era o femeie extraordinară, care a avut curajul de a mai da naștere unui copil. Soții Gross au avut un băiat, alături de care au emigrat în Germania”, își amintește Radu Zaharie.

”Mulțumim pe această cale organelor de partid și de stat”

Exact la o săptămână după moartea celor 23 de sibieni cu vârste cuprinse între 13 și 53 de ani, Edda Gross publica un mesaj de mulțumire în care amintea inclusiv de organele de partid și de stat: ”În numele Liceului real-umanist nr. 1 Sibiu si al părinților, mulțumim pe această cale organelor de partid și de stat, formațiunilor de militari și echipelor Salvamont pentru modul operativ în care au acționat și eforturile depuse în condiții deosebit de grele pentru scoaterea de sub avalanșă a elevilor și profesorilor decedați în ziua de 17 aprilie 1977 , la Bîlea Lac. De asemenea, mulțumim instituțiilor, organizațiilor obștești, tuturor colectivelor școlare care au fost alături de noi și al căror spirit de solidaritate și colegialitate ne-a ajutat să depășim aceste momente tragice”.

”În aceasta constă consolarea noastră”

Tonul oficial al presei din acea vreme a fost spart de anunțurile publicate de către familiile care și-au pierdut copiii. În fapt, acestea nu au fost filtrate de propaganda comunistă, deznădejdea răzbătând la cititori prin anunțurile de la ”Mica publicitate”.

Unul dintre acestea a fost publicat de familia Karinei Zweier, moartă la 16 ani: ”în tristețea noastră fără margini pricinuită de pierderea iubitei noastre fiice KARIN, noi suntem adânc mișcați de compasiunea manifestată de atâția prieteni care au cunoscut-o pe această copilă bună si plină de viață, victimă a năprasnicei avalanșe din 17 aprilie. În cei 16 ani cît a trăit această copilă, îndrăgostită de munții noștri si de sportul zăpezii, a avut darul să aducă multă bucurie oamenilor din jurul ei. Și în aceasta constă consolarea noastră”.

Ghidul Radu Zaharie a cunoscut-o pe Karin: ”Eram vecini, locuia în casa alăturată. Și acum îmi amintesc zâmbetul ei. Avea acel zâmbet pe are nu-l uiți niciodată”.

Lista

În Căldarea Bâlii, o placă metalică cuprinde numele celor 23 de victime ale avalanșei petrecută în urmă cu 48 de ani, pe care le redăm în ordinea inversă a vârstei acestora: Edith Treybal (54 ani), Richard Schuller (48 ani), Heinz Teutsch (46 ani), Viktor Hecht (38 ani), Anneliese Frisch (35 ani), Alexandru Samoilă (30 ani), Sigrid Avram (28 ani), Sabine Koffer (18 ani) Maja Heinz (17 ani),  Ulrike Zay (17 ani); Peter Kusnyir (17 ani), Dan Socol (17 ani), Brigitte Schoger(16 ani), Martin Bertok (16 ani), Hermann Scherrer (16 ani), Karin Zweier (16 ani), Monika Kotschick (16 ani), Dieter Csalner (16 ani), Peter Gross (16 ani), Dieter Gross (15 ani), Peter Hannenheim (15 ani), Ruthild Falk (15 ani) și Dietlinde Galter (13 ani).

În loc de epilog

La aproape o jumătate de secol, durerea golului lăsat de moartea celor dragi nu poate fi umplut de cuvinte de încurajare sau de îndemnul adresat familiilor de a merge înainte și de a accepta ceea ce nu mai poate fi schimbat. Nici chiar indicarea unui posibil vinovat nu le va stinge dorul față de cei dispăruți.

”La acel moment, gândul că avalanșa a pornit din senin, că totul s-a întâmplat fără ca cineva să poarte vreo vină, a adus o oarecare consolare familiilor îndoliate. Nu știu dacă așa a fost mai bine, însă trebuie să tragem învățăminte din această tragedie. Din păcate, nici în ziua de azi salvamontiștii nu au puterea de a interzice accesul turiștilor în zonele de risc de avalanșă și nici chiar accesul «șlăparilor» pe poteci, adică al celor încălțați cu papuci de plajă în loc de bocanci”, conchide Radu Zaharie.

Ca o paranteză, dar în aceeași notă, Dinu Mititeanu a amintit de faptul că imediat după tragedia de la Bâlea, autoritățile s-au limitat doar la a lipi un afiș pe peretele telecabinei care circulă între Bâlea Cascadă și Bâlea Lac, pe care a fost scris un text sec: ”Interzis schiatul în Căldarea Bâlea, pericol de avalanșă!”. Afișul putea fi văzut de turiști chiar și în lunile de vară.

”În amintirea elevilor și profesorilor care au pierit în acea fatidică zi, Liceul Brukenthal a organizat un concurs anual de schi ”In memoriam”. Aduceam «kranz», decorațiuni cu flori, pe care le prindeam de placheta comemorativă, se vorbea mult despre cei dispăruți. Venea multă lume, cabana era plină, iar seara coboram pe pârtie cu făclii. Era ca un șarpe luminos care cobora pe pârtie. Concursul de schi era condus de Hugo Wolff, cel care, asemenea lui Schulli, a condus catedra de sport a liceului și care și-a asumat organizarea acestui concurs pentru mai mulți ani, până în 1990, când a emigrat Germania. Cu acele prilejuri am cunoscut pe majoritatea părinților care și-au pierdut copiii în acea primăvară teribilă”, a mai adăugat Radu Zaharie, ghidul sibian căruia fiecare tură pe  care o parcurge alături de drumeți în zona Bâlea Lac îi oferă ocazia de a-și exprima compasiunea pentru familiile celor dispăruți, dar și pentru a îndemna turiștii să respecte întotdeauna indicațiile salvamontiștilor.