Se dă o piesă de teatru, la un teatru care nu e teatrul de nişă din cârciuma CutareClub and More, ci ditamai teatrul de la Bucureşti. Se alege un subiect cool şi controversat, de regulă pe teme religioase, că sigur va face valuri şi ajută simultan la marketing şi politică. Adică piesa "Prorok Ilija"/"Proorocul Ilie" de Tadeusz Słobodzianek, care, în principiu, este suficient de iconoclastă spre blasfemiatoare, dar se poate aranja să fie şi mai mult. Se dă o scenă cu Crucea şi o falsă crucificare care atunci când o vezi aşa cum a fost ea realizată, are toate elementele unui mişto la adresa Crucii, a Răstignirii, a lui Iisus şi creştinilor în general, dar mai ales a ortodocşilor. Pentru majoritatea românilor mai bisericoşi sau mai puţin, Crucea este clasificată (şi legal şi pe bună dreptate) la "valori". Bun, nu e prima oară, ne-am obişnuit ca periodic şi mai ales în Post (Paşti, Crăciun) să apară strâmbe din acestea la adresa noastră.

Scena e suficient de ofensatoare pentru un creştin

Scena e aşa: pe o muzică gen "Enigma" (amestec de imn psaltic cu adaos de breakbeat, ce per total seamănă teribil cu ceva de pe albumul "Sadeness" al lui "Enigma" dar nu e, o tipă în sutien dansează lasciv, a la striptease. Nişte persoane îmbrăcate ciudat spre grotesc intră în scenă transportând o cruce mare pe care stă, într-o atitudine de divă interbelică, un personaj feminin. Crucea este apoi coborâtă cu partea inferioară spre pământ, iar diva se coboară de pe ea la modul "tobogan". Printre cei care duc crucea este un individ cu căciulă de valah şi o cruce enormă la gât. Cel de la baza crucii are ceva de hipster, dar e şi el cu o cruce enormă, pravoslavnică, atârnată de gât.

Bun, nu e miştoul grobian la adresa Cinei cele de Taină de la Olimpiada de la Paris. Nu e blasfemiator ca o copertă de album de black metal sau ca o postare pe un grup de ateişti. Nu e culmea culmilor, că am văzut şi mai rău (tot la teatre, cum de tot acolo?). Dar, totuşi, este. Suficient cât să supere şi să revolte un creştin, chiar ortodox, care ştie că aşa cum alţii au drepturi și drept la respect şi demnitate, aşa are şi el.

Iar problema e nu că piesa a existat/a fost prezentată în acest fel pe scena unui teatru, ci că a fost prezentată pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, coincidenţă sau nu, chiar în perioada Postului.

Nici piesa nu e mai "curată"

Oricum, atât piesa în sine cât mai ales versiunea TNB a ei nu este una deosebit de creştinească, oricât ar întoarce-o vorbitorii pe tema ei (actori, regizori, creatori digitali ori intelectuali ocazionali şi de evenimente). În primul rând, tematica: un fals profet ORTODOX, care a adunat mai mulţi adepţi habotnici (normal) ORTODOCŞI care sunt aşa de stupizi încât îl identifică cu Hristos şi vor să-l crucifice. Deci piesa este oricum cu aromă materialist dialectică. "Textul (…) stârnește multe controverse, autorul fiind criticat pentru discreditarea valorilor creștin-ortodoxe, pentru limbajul dur și inadecvat". (din prezentarea de pe pagina TNB).

Teatrul Naţional Bucureşti, în prezentarea piesei "Proorocul Ilie", avertizează din start onor publicul că acea "piece of art" pe care habarniştii extremişti şi bigoţi nu o înţeleg de proşti ce sunt, este un "Spectacol nerecomandat minorilor sub 18 ani: scene care îi pot afecta emoțional, limbaj licențios, scene cu conotație sexuală". În plus, "Din cauza efectelor stroboscopice și de lumină, de scurtă durată și intensitate, spectacolul nu este recomandat persoanelor cu fotosensibilitate și celor care suferă de epilepsie!". Ca să vezi, credeam că arta este menită să încânte, nu să te ducă cu „nino-nino” la UPU.

Ce spune regizorul

Regizorul Botond Nagy spune, citat de aceeaşi sursă, că piesa este "poate cel mai virulent proiect artistic al meu" şi că prin ea doreşte să arate "problemele sistemice ale unei mentalități profund înrădăcinate într-o țară pe care, recunosc, mi-a trecut serios prin minte să o părăsesc". Deci, să înţelegem că credinţa, habotnică sau nu, e marea problemă a României. Nu corupţia, nu sărăcia, nu riscul dictaturii, nu politicianismul corupt, nici măcar pensiile speciale. Nagy mai spune şi despre credinţă că ea e "poate cel mai intim, mai delicat și sacru moment pe care-l putem avea cu noi înșine". Da, dar parcă prea îmi aminteşte de aia cu "lemnul şi spaţiile mici". Adică el, creştinul, să fie ceva mic şi în sinea lui, intim, delicat şi sacru, oricum, nu public şi vizibil, ca să nu ofensăm cu crucile noastre care nu sunt doar o recuzită artistică. Autorul textului continuă cu alte opinii despre credinţă: că textul piesei "este o reîntoarcere spre credință, dar mai ales spre credința mea în teatru și de a face teatru". Aha, OK. O altă credinţă a autorului mai e că ea, credinţa, trebuie să fie o convingere profundă "în fața unui set de valori pe care cred că teatrul, în general, și spectacolul meu, în particular, le abordează, câteodată cu tragism, altădată cu umor!”

Ei, nu a ieşit aşa. Pentru că tocmai valorile unei mari categorii de români şi nu doar români, spectatori de teatru actuali sau foşti, au cam fost luate la mişto în acel spectacol.

Chiar dacă regizorul Botond Nagy (toată solidaritatea mea în lupta sa cu ameninţările fanaticilor, că şi eu păţesc chestii din astea deseori) face asocieri constituţionalo-legale despre faptul că ofensa din piesă nu a fost ofensă, ci "act de creaţie", chiar dacă articolul din lege invocat e clar privind "ofensa publică adusă simbolurilor religioase". Indiferent dacă e vorba de creaţii de geniu, superpiese de teatru în superpuneri în scenă, de lupta cu cenzura, eu zic că un dans în sutien pe muzică parodiind imnuri religioase poate fi considerat o ofensă adusă simbolurilor religioase. Mai ales când e făcut în prezenţa Crucii. La fel cu postura aia de Marlene Dietrich-caberet berlinez de anii '20 a persoanei de pe cruce. Poţi să spui că tu, actorul, de credincios ce eşti, stai tot timpul în chilie la Căldăruşani citind Ceaslovul şi doar de acolo mai evadezi pe la repetiţii şi spectacole, scena aia strică tot. Poate fi mâncarea chefului-chefilor, dacă bagi un pumn de ciment, ai compromis totul.

Reacţii mai la locul lor sau mai dure

Evident că au urmat reacţiile. On line-ul a fost primul. Batjocură, blasfemie, bătaie de joc, revoltă justificată sau exacerbată, dojeneli blânde sau atacuri dure, blesteme şi ameninţări chiar (după cum spun oamenii din teatru). Pentru că, aşa cum e normal, orice cauză generează un efect. Efect planificat sau efect-surpriză. În acest caz, efectul acum a fost ideal pentru lansatorii cauzei, care pot spune că uite, piesa e de actualitate şi că uite ce urât fac habotnicii ăştia şi uite ce intoleranţă e în Romania.

Da, corect, unii au făcut urât. Prea urât pentru nişte creştini. Au cerut interzicerea spectacolului. Au insultat, direct sau indirect, regizorul, actorii, teatrul. Chiar (după spusele regizorului sau ale actorilor), au fost ameninţaţi public de a fost nevoie să depună plângere la poliţie. Ideal ca să amesteci toţi creştinii în ciorba asta cu georgişti, putinişti, trumpişti, care şi ea e foarte de folos curentului anticreştin, foarte cool printre intelectualitatea pretins "europeană". Dar, ca un creştin ce eşti sau te pretinzi, nu insulți, nu ameninţi, nu te iei de om, că atunci te cobori sub nivelul celui împotriva căuia te revolţi.

Patriarhia, un mesaj decent

Dacă ne luăm după strigătele super-intelectualilor "de dreapta" aflaţi acum pe val, "BeORe" şi-a băgat nasul în sacra libertate a culturii, care cultură are voie orice, chiar să te insulte, pentru că e libertate şi pentru că „de aia”.

De fapt, Patriarhia a spus doar că "Folosirea simbolurilor religioase în mod inadecvat, (…) nu poate reprezenta o valorificare creștină a acestora" (asta apropo de mesajul "creştin" al piesei). Apoi, că "Respectarea simbolurilor creștine constituie un act deopotrivă spiritual și cultural important și necesar într-o lume tot mai secularizată și înclinată spre o interpretare lipsită de discernământ a vieții spirituale". Apoi, cât se poate de la obiect şi subiect despre "utilizarea defăimătoare a simbolurilor religioase creștine în timpul interpretării piesei de teatru "Proorocul Ilie". Vedeţi aici vreun îndemn la cenzură, la extremism sau la răzbunare? Eu nu.

La polonezi a fost altfel

De curios ce sunt şi ca să îmi fie cât mai clar cum e cu piesele acestea "creştine" care atacă creştinismul, am căutat, după autor şi numele piesei, imagini. Să văd dacă peste tot e aşa? Că dacă da, atunci scuzele mele, asta e interpretarea, sunt eu un incult care nu pricepe cum e cu zbuciumul egoului creatorului şi interpretatorului.

Aşa că am intrat la polonezi, să vedem cum pun ei în scenă piesa lor "Proorocul Ilie", a autorului lor, Tadeusz Słobodzianek. Am găsit. Pagina Institutului "Adam Mickiewicz", unde arată imagini din piesă (şi un clip video). Imagini cu violenţă, unele groteşti, dar scena crucii este redată altfel. Nu fantastic de creştineşte, dar mai suportabil şi mai puţin insultător. Poate că îndoctrinaţii ăştia de noi ortodocşii nu le avem cu înţelegerea artei pe stil nou, dar deschideţi pagina, priviţi imaginile şi comparaţi-le cu ce a fost la TNB. Vezi aici.

Din seria "tu vezi ce vezi sau ce spun eu?"

Evident că revolta, mai la locul ei sau luată pe ulei, nu s-a lăsat netaxată de lumea bună a culturii, artei, a teatrului, a ştirismului şi a creaţiei digitale. Placa era aceeaşi şi clasică, precum replica nevestei surprinse în acţiune de adulter de către soţul venit, ca de obicei, mai devreme acasă: "tu crezi ce vezi sau ce spun eu?". În linii mari, asta era şi aici. Creştinii trebuie să vadă nu ce au văzut, ci ceea ce li se spune. Aflăm astfel că piesa nu este şi nu s-a vrut ofensatoare (chiar dacă e controversată, dar în fine); că e vorba de falşi mesia precum – aluzie transparentă – Georgescu şi doar falşii credincioşi denigrează Teatrul (Marius Manole). Că "un spectator rezonabil (…) nu ar percepe spectacolul ca pe o ofensă intenționatǎ la adresa simbolurilor religioase (Botond Nagy) şi că revolta credincioşilor este "atac la cultură", că "denigrare a creației artiştilor" (UNITER), că "biserica pleacă din altar și iese în lume pentru altceva decât predica dragostei" (Paul Palencsar), că BOR a generat o tensiune pe care "trebuie să o dez-escaladeze", că "libertatea e piatra de temelie a modernității (…) Inclusiv libertatea artei de a ofensa" (Radu Vancu).

Deci e clar, ceea ce ai văzut, drag creştin, este artă cât mai înaltă şi înălţătoare, iar dacă te-ai simţit ofensat de stripteuza de lângă cruce, de muzica psalt-tribal-house şi de personajul feminin care stă lasciv pe locul unde Mântuitorul a suferit, e din cauză că tu eşti fanatic georgist, un prost care nu înţelege teatrul şi arta şi mesajul, că eşti un bigot fanatizat din cauza popilor cu merţan. Asta dacă nu vei fi chiar un putinist şi trădător (dacă ne luăm după comentariile superculţilor la postările din zona asta de "culture").

Cum se face, însă, că destui dintre cei pe care îi văd acum cu libertatea-n gură, prin 2017 erau fierţi după liste negre, interziceri de dragul interzicerilor, arestări fără discernământ şi procese sub presiunea străzii. Şi care cereau închideri de posturi TV doar pentru că nu îi slăveau pe ei şi pe Preşedintele Meu. Amuzant.

Dacă e vorba de libertate, hai să facem o comedie în care să râdem de să ne spargem pe tema lui 10 august. Sau hai să facem băşcălie, tot la Măria Sa Teatrul, de alte religii decât cea creştină. Sau să scriem o piesă avertisment despre pericolul extremismului woke şi al comunismului sub mască ecologistă. Să facem ceva aşa, manifest, împotriva marxismului cultural din universităţi. Sau o comedie de situaţii şi limbaj cu soroșişti.

Pentru că -nu-i aşa? – "libertatea e piatra de temelie a modernității". Şi că arta e liberă să critice şi să ofenseze. Şi că "Orice restrângere a acestei libertăți înseamnă anularea modernității". Păi nu?

Apropo, că tot erau unii pe justiţie nu corupţie. Legea spune clar: "În România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de defăimare și învrăjbire religioasă, precum și ofensa publică adusă simbolurilor religioase". La fel, "Nimeni nu poate fi (…) supus vreunei discriminări, urmărit sau pus într-o situație de inferioritate pentru credința, apartenența ori neapartenența sa la o grupare, asociație religioasă sau un cult (…)". Este Legea nr. 489/28 decembrie 2006 republicată, "privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor". Acum hai să aud cât de înapoiat sunt pentru că sunt creştin şi consider o ofensă folosirea ciudată a simbolurilor mele religioase.

A, am observat ceva la luările acestea intelectuale de poziţie. Nici măcar 2/3mm de scuze. Niciun "ne pare rău că v-am ofensat", "regretăm faptul că", "ne cerem scuze pentru că". Ar fi fost elementar, măcar de ochii lumii. Dar elitismul e boală grea.

Închei cu un citat din Evanghelia de la Matei, precis copiii voştri îl ştiu de la ora de "Îndoctrinare religioasă" din şcoală: "Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune". Valabil pentru ambele tabere din conflictul de la Teatrul Naţional Bucureşti.