La o zi după teribilul incendiu de pe str. Dorobanților din Sibiu, incendiu care a necesitat intervenția a nu mai puțin decât șase echipaje de pompieri pentru a fi stins și din cauza căruia a fost închisă circulația pe Podul Gării până la orele serii, în zonă, mirosul de ars se simte încă de la mare depărtare. Iar peisajul ce ți se întinde în fața ochilor este unul greu de privit.

Cei evacuați în timpul incendiului din imediata apropiere s-au întors încă de vineri seara la casele lor, bucurându-se că bunurile lor nu au fost afectate.

Un domn cam între vârsta a doua și a treia vede că ne interesăm de locul dezastrului și intră în vorbă. ”A fost prăpăd mare! Nici n-am crezut că nu se întinde focul și la case”, ne spune. Îl întreb dacă s-a numărat și el printre cei evacuați. Îmi spune că nu, casa lui e ceva mai încolo, dar s-a îngrozit când a văzut fumul negru și flăcărire înalte – zice el – de zece metri.

Intră-n vorbă și o doamnă, cam de aceeași vârstă. Ne spune că așa flăcări mari n-a văzut în viața ei. Pesemne mirosul înțepător de fum o supără și-și acoperă nasul și gura cu un sfetăr cu fermoarul închis la maxim și tras mult în sus, până pe la mijlocul feței.

Profit că nu e nimeni în prealmă care să ne oprească, trec pe sub banda care împrejmuiește zona – probabil rămasă ”pe poziție” după încheierea cercetărilor la fața locului de către cei care fac ancheta – și avansez în echilibru pe un mal de pământ galben. Și ajung chiar lângă hala mistuită de flăcări.

De după mormanele de tablă și izolații îndepărtate, uși sau capote de mașini îmi iasă-n întâmpinare un domn de vreo 50 și ceva de ani. Ne întreabă politicos dacă ne poate ajuta cu ceva și intrăm în vorbă. Îmi arată cu-o mână dezastrul ce ni se întinde în fața ochilor și-mi spune că urgia s-a pornit de la un scurtcircuit. Asta știam și eu, din comunicările autorităților. Îmi arată un cablu electric mai gros decât degetele de la mână, care se întinde de la clădire învecinată până pe acoperișul halei mistruite între timp de flăcări și-mi spune că de-acolo a început totul. Din ce-mi povestește, cam pe la mijloc, cablul cu pricina era într-o vreme sprijinit într-un stâlp sau ceva de genul, ori în momentul în care s-a construit blocul din vecinătate, acesta ar fi dispărut. ”Vedeți, de-aia atârnă cablul ăsta atât de mult”, zice. ”Cablul greu, rămas în bătaia vântului, s-a tot frecat de Dumnezeu știe ce acolo sus, pe acoperiș și s-a ros, de-aia a făcut scurcuit. Iar de-acolo a pornit dezastrul”, ne mai spune respectivul.

Mă mai învârt pe-colo. Păgubiții sunt la fața locului, mai strâng ce-a rămas neatins de flăcări din hala mistuită de flăcări. Înțeleg că deja prin zonă mișună în căutare de fier vechi sau de orice li s-ar putea ”lipi” de mână anumiți indivizi.

Mă îndrept din nou către cel care mi-a povestit despre cablul electric cu pricina și – în încercarea de a-l mai descoase – îi spun c-am citit pe undeva că ar fi fost făcute scrum mai multe mașini și motociclete. Bucuros că îmi mai poate fi de folos, îmi spune că au ars și două microbuze, iar una dintre mașini era ”din alea foarte vechi, de epocă; să tot fi făcut vreo 50.000 de euro”. Îl întreb dacă e sigur și de unde știe asta. Îmi spune că așa a auzit el pe mai mulți vorbind aici, la fața locului.

Îmi mai arată zidul de cărămidă care despărțea hala respectivă de casele din zonă și-mi zice că datorită acestuia nu s-a extins focul și la casele din apropiere. ”Vedeți, zidul e mai înalt decât era acoperișul care a ars. De-aia n-a trecut focul dincolo. Doar un copac a ars destul de mult”, adaugă insul. Îi mulțumesc și las în urmă grozăvia, refac înapoi drumul pe malul de pământ, atent să nu fac vreun pas greșit, altfel aș plonja vreo patru metri-n dreapta mea. Îmi spun în gând că, până la urmă, în tot răul e și-un bine, că n-au fost victime. Acum, asta e tot ce mai contează…