Așa cum gospodinele își trăiau, pe vremuri, viața în concordanță cu episoadele telenovelelor, la fel începem și noi să ne comportăm în fiece zi. Între timp, sclava Isaura, Maria Mercedes ori Leoncio au devenit istorie, dar lumea pare să se fi transformat într-o telenovelă, așa că personajele (altădată celebre) s-au diluat făcându-și loc în tot mai mulți dintre viețuitorii planetei. Acum, omenirea nu se mai uită doar la „Tânăr și neliniștit” ori la „Suleyman Magnificul”, ci stă cu ochii pe America și pe „tobiașii” ei. Ne uităm hipnotizați la schimbarea mobilierului statal de peste Ocean, la ciondănelile și măsurile care pe unii îi intrigă, pe alții îi satisfac. Multe dintre deciziile importante ni se par o reparație morală, altele ne îngrijorează. Așezați în fotoliu, molfăind popcorn (că doar ne uităm la America) urmărim mutările de pe tărâmul făgăduinței de parcă ne-ar viza direct. Suntem și noi parte, de la distanță, a unor acte pe care le considerăm justițiare.

Ce mai contează că pe la granițele noastre mișună imigranții ce vor să ajungă în Vest, important e că s-au înăsprit regulile pe la frontiera cu Mexic. În subconștient, inclusiv în cel sufletesc, unii speră că dinspre SUA va veni acel val al primenirii, al așezării lucrurilor într-o rânduială mai bună. E posibil ca la un moment dat să resimțim efectele unui val a cărui intensitate e normal să scadă pe o așa distanță, e posibil să nu se întâmple asta. Totuși, în închipuirile multor români binefacerile de peste Atlantic sunt deja pe drum și e o chestiune de timp până când vor atinge țărmul românesc. Dar România n-are țărm la Atlantic. La asta nu ne-am gândit. Ei, se rezolvă cumva, le urcă cineva într-un camion în Portugalia și traversează într-o clipită Europa, după care se vor prăvăli asupra noastră.

Noi trebuie doar să așteptăm cuminți, ca acum opt decenii. Din păcate, așteptările astea, privitul îndelung la telenovele, identificarea până la confuzie cu personaje îndepărtate, intangibile, ne-au făcut să rămânem de căruță, cu bătătura nemăturată și podul plin doar de promisiuni și speranțe deșarte. Parcă prea așteptăm să ne cadă în cap, pară mălăiață, căpătuiri de tot felul născute din spumele schimbărilor americane și ne limităm la privit și jinduit pasiv. America are problemele ei, noi suntem copleșiți de ale noastre; diferența e că ei încearcă să și le rezolve, în vreme ce noi așteptăm să NI le rezolve tot ei. Or, vorba lui Lascăr Catargiu „Aiasta nu se poate, Măria ta!”.