Ipocrizia unor politici europene reprezintă, probabil, unul dintre factorii care au dat apă la moara celor ce privesc cu scepticism viitorul acestei construcții continentale. Zilele trecute mi-a atras atenția o recomandare mai veche, căreia nu-i dădusem importanță, neremarcându-i sterilitatea. Este vorba – cum altfel? – despre o nouă modalitate de protejare a mediului. Ce s-au gândit unii? Că paharele și caserolele în exces omoară mediul înconjurător. Cu siguranță nu-i fac bine, dar chiar să-l sugrume? Odată identificate aceste bombe cu ceas, directiva europeană ne sfătuiește să folosim caserole și pahare proprii când mergem la restaurant sau cafenea, pentru ca astfel să nu mai facem risipă de ambalaje și să nu mai poluăm. Ei, da, uite așa se face primăvară, cu ambalajele refolosite. E un fel de actualizare a bătrânului sufertaș ce purta ciorbele și tocănițele, pe vremuri, de la „Gospodina”, în farfuriile de pe masa din bucătărie. 

Lăsând la o parte faptul că niște mii de caserole nu vor salva planeta de la degradare (prostia e mult mai corozivă), ce l-ar putea determina pe consumator să vină cu recipientul sub braț pentru a-l umple cu de-ale gurii, în condițiile în care prețul e același cu sau fără ambalaj? Și ce te faci dacă a ta caserolă mai are niște resturi alterate peste care se pune mâncare proaspătă și te trezești cu o indigestie? Cine e de vină? Restaurantul sau purtătorul de caserolă? Se face înainte o inspecție a ambalajului? Să fim serioși! Te pomenești că mergi la cafenea cu paharul de carton ce poartă urmele trecutelor cafele în el, ceri „una dublă” și ai pus umărul la izbăvirea mediului. 

Directiva despre care vorbim se înscrie în suita măsurilor și recomandărilor fără noimă, ideile năstrușnice nereușind să se ridice la nivelul mărețelor mize ce le-au zămislit. E plină România de drumuri desenate pe hârtie, neconstruite din motive de protecție a nu știu cărei specii de lilieci sau pițigoi. Din ce în ce mai puțini se lasă vrăjiți de „farmecul” unor directive sterile a căror finalitate nu poate fi contabilizată. Poate că unora li se pare că sunt mai importanți dacă merg la restaurant cu propria caserolă, rumegând la siestă înălțătorul sentiment al salvării planetei. E o picătură de rezolvare într-un ocean de probleme. Știu, picătură cu picătură se face oceanul. Dar de unde atâtea picături?