Președintele Academiei Române ne oferă o imagine cuprinzătoarea despre reacția produsă de ”Mica Unire” în rândul transilvănenilor. ”În 24 ianuarie 1859 românii din Moldova și Țara Românească alegeau același conducător, pe Alexandru Ioan Cuza. În acest răstimp (peste Carpați) lucrurile erau mai complicate căci în Transilvania, spre deosebire de Țara Românească și Moldova, lupta pentru unitatea românilor a fost precedată de o mișcare de emancipare internă, de eliminare a discriminării și de impunere a egalității românilor cu celelalte națiuni și confesiuni. La sud și răsărit de Carpați s-au fondat încă din secolul al XIV-lea – după expresia fericită a lui Nicolae Iorga – două „libertăți românești” care, în ciuda agresiunilor străine, s-au menținut, în general, dacă nu independente, măcar autonome. 

În aceste două monarhii românești libere sau cvasi-libere, stăpânii au fost aproape întotdeauna de aceeași limbă și credință cu supușii și astfel, atunci când soarta țării a fost în primejdie, au pus umărul împreună, „de la vlădică până la opincă”. În Transilvania, conducerea politică nu era românească. De aceea încrederea românilor se îndrepta spre domnii, ierarhii și boierii Țării Românești și Moldovei. Concomitent ideea ocrotirii românilor transilvăneni de către elitele extracarpatice era mai accentuată și prin legătură de sânge și de simțiri dintre toți românii. În spiritul veacului naționalităților, de care erau animate toate forțele progresiste ale Europei, s-a căzut de acord că într-o perspectivă apropiată, ca fiind posibilă numai unirea Principatelor extracarpatine, Moldova și Țara Românească, dar și lipezirea problemei Transilvaniei – când se vor ivi condiții favorabile. Păcurarii transilvani, care-și pășteau turmele în luncile Dunării, Siretului și Prutului, în Dobrogea, întorși acasă după rânduiala lor pendulatoare, răspândeau printre români ideea unirii, în timp ce cărturarii și oamenii de acțiune susțineau cu scrisul, cu vorba și cu fapta ideea unirii. Astfel Timotei Cipariu, socotind unirea Principatelor de însemnătate capitală pentru viitorul românilor, cerea fiecărui român ardelean să se ocupe de împlinirea ei. Avram Iancu era înfățișat de rapoartele austriece ca susținător al unirii Principatelor: „el dorește unirea pentru totdeauna a Transilvaniei”.

Autoritățile austriece atrăgeau atenția  că Transilvania avea o importanță strategică fundamentală pentru unirea Principatelor Române și că deveniseră evidente tendințele de înființare a unui „Imperiu daco-roman” din cele trei țări”. Actele de voință națională din 5 și 24 ianuarie 1859 i-au găsit pe românii transilvani (prin elitele lor) în bucurie și solidaritate deplină cu românii moldoveni și munteni. La vestea dublei alegeri, George Barițiu scria: „Bucuria este atât de mare, fericirea este atât de mare, încât peana tremură în mâna mea, și o las”. Alexandru Papiu Ilarian susținea că „românii din Transilvania numai la Principate privesc” și că, la alegerea lui Cuza, „entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate”. Adăuga și că „românii de peste Carpați (din Transilvania), bărbați și femei, bătrâni și tineri, toți ar fi gata a muri pentru domnul Cuza”. Intelectualii ardeleni au perceput opera lui Cuza ca pe una națională, deopotrivă lupta sa pentru recunoașterea dublei alegeri, pentru desăvârșirea unirii (1859-1962) și cea pentru modernizarea României prin marile reforme, gândite astfel încât ele să pună în aplicare programul Revoluției de la 1848. Prin ideile lui Mihail Kogălniceanu, care, în acord cu acel curent organicist, voia „reformă fără pripeală”. 

Păcurarii transilvani, care-și pășteau turmele în luncile Dunării, Siretului și Prutului, în Dobrogea, întorși acasă, răspândeau printre români ideea unirii, în timp ce cărturarii și oamenii de acțiune susțineau cu scrisul, cu vorba și cu fapta ideea unirii. De exemplu, Timotei Cipariu, socotind unirea Principatelor de însemnătate capitală pentru viitorul românilor, cerea fiecărui român ardelean să se ocupe de împlinirea ei. Avram Iancu era înfățișat de rapoartele austriece ca susținător al unirii Principatelor, cu care „el dorea din suflet unirea pentru totdeauna a Transilvaniei”. Autoritățile austriece atrăgeau atenția că în Transilvania majoritatea populației era românească, că Transilvania avea o importanță strategică fundamentală pentru unirea Principatelor Române și că deveniseră evidente tendințele de înființare a unui „Imperiu daco-roman” din cele trei țări”. Actele de voință națională din 5 și 24 ianuarie 1859 i-au găsit pe românii transilvani (prin elitele lor) în bucurie și solidaritate deplină cu românii moldoveni și munteni. La vestea dublei alegeri, George Barițiu scria: „Bucuria este atât de mare, fericirea este atât de mare, încât peana tremură în mâna mea, și o las”.

Alexandru Papiu Ilarian susținea că „românii din Transilvania numai la Principate privesc” și că, la alegerea lui Cuza, „entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate”. Adăuga și că „românii de peste Carpați (din Transilvania), bărbați și femei, bătrâni și tineri, toți ar fi gata a muri pentru domnul Cuza”. Intelectualii ardeleni au perceput opera lui Cuza ca pe una națională, deopotrivă lupta sa pentru recunoașterea dublei alegeri, pentru desăvârșirea unirii (1859-1962) și cea pentru modernizarea României prin marile reforme, gândite astfel încât ele să pună în aplicare programul Revoluției de la 1848. Prin ideile lui Mihail Kogălniceanu, care, în acord cu acel curent organicist, voia „reformă fără pripeală”, Domnul Unirii a transpus în faptă o mare parte a programului Revoluției Române de la 1848-1849.