Dacă am urât ceva pe lângă ipocrizia și ticăloșia unor politicieni, am urât acea limbariță de lemn și arta de a nu spune nimic în discursuri adormitoare. Cred că nu a fost învestire în funcție publică lăsată de Dumnezeu fără un discurs plictisitor, din care nu am înțeles exact ce avea de gând să facă ocupantul fotoliului oficial. Auzim vorbindu-se într-o inflație de clișee penibile despre parteneriate strategice, relații bilaterale, propășirea neamului, revitalizarea economiei și alte cele fără a ni se spune în ce constă cu exactitate parteneriatele, relațiile, propășirea și resuscitarea. 

Orice s-ar spune despre discursul lui Donald Trump, de la ceremonia de învestire, a fost altceva decât jalnicele sforăieli sacadate ale cuvântărilor publice din România și nu numai. L-am auzit pe noul președinte al SUA vorbind punctual, clar, articulat despre ceea ce va face pentru America, de la exploatarea resurselor, până la securizarea graniței din sud și lichidarea cartelurilor care se ocupă cu traficul de droguri. Firește, e un discurs postelectoral, menit să sporească întinderile de încredere americană și nu numai. Nu putem ști azi câte dintre promisiunile rostite luni vor prinde viață, însă, orice ar fi, măcar la nivelul discursului livrat putem spune că am avut parte de un produs din care am priceput câte ceva și la finalul căruia nu ne-am întrebat: „Ce a vrut să spună poetul?”. Între un discurs mort, inert, dublat de o prestație politică amorțită, așa cum se întâmplă pe la noi, și o rostire inaugurală, pe înțeles, fie ea neacoperită de fapte, căci suntem la început de drum, e preferabilă cea de-a doua. 

Donald Trump a vorbit despre lucruri normale pe care orice om cu scaun la cap le-ar dori pentru țara sa, despre lucruri de bun simț precum existența a DOAR două genuri, libertatea de exprimare, apărarea intereselor naționale ș.a.m.d.

Da, le-a spus americanilor ceea ce ei își doreau să audă, și rămâne de văzut dacă promisiunile se vor împlini. Diferența dintre acest tip de discurs și platitudinile ridicole rostite pe meleagurile noastre reflectă nivelul de abordare al politicienilor. Alor noștri le e teamă să vorbească la subiect despre cum și când poate fi resuscitată România, despre nevoia de a ne uita cu prioritate către noi. E drept, unii o spun, dar mult prea patriotard și prea puțin credibil. Nu reușim să găsim poteca echilibrului, nici în această privință, și ne uităm jinduind peste ocean, invidiindu-i pe americani că au avut parte cel puțin de un mesaj pe care l-au putut pricepe. 

Vor spune unii că a fost un discurs populist, e firesc să existe astfel de opinii într-o diversitate politică. Totuși, între un mesaj care spune ceva, pe care îl înțelegi și o bălmăjire clișeică e mai sănătoasă, fie și doar pentru urechi, prima abordare.