În multe prevederi din legislația românească se consideră că cetățeanul e suficient de matur, din toate punctele de vedere, după vârsta de 35 de ani, peste acest prag el urmând să nu mai beneficieze de anumite măsuri cu parfum de sprijin social. România împlinește azi 35 de ani de libertate, mă rog, de așa-zisă libertate. Au trecut exact trei decenii și jumătate de când ceea ce ni se părea imposibil, s-a întâmplat: cuplul dictatorial Ceaușescu devenea un capitol de istorie neagră. Scăpam atunci de un regim totalitar, însă rămâneam captivi în mentalități cimentate pe parcursul a peste patru decenii de comunism, pe alocuri, primitiv. Pentru o scurtă vreme națiunea română a fost unită, bucurându-se la unison de ieșirea de sub cizma ceaușistă. Nu a durat mult, căci politicul și-a vârât coada în liniștea socială, iar de atunci o ținem într-o perpetuă dihonie.

Ce am căpătăt în 35 de ani de tranziție și democrație trâmbițată? Fără îndoială, o ducem mai bine decât atunci, avem mai multă libertate de mișcare, dar să nu uităm că întreaga lume a evoluat și, oricum, am fi fost duși de valul dezvoltării tehnologice.

Am câștigat câte ceva, dar am și pierdut multe. Avem mașini pentru a căror funcționare nu trebuie să dai la camă ori să miști jiglerul, comunicăm cu viteza gândului, zburăm în miez de iarnă pe plaje însorite, ne spunem oful în piața publică, dar nu ne mai sunăm prietenii de ziua lor, ci le trimitem mesaje șablon însoțite de emoticoane reci, ne-am pierdut încrederea în cei mai mulți dintre semeni, am uitat să râdem cu poftă, să facem haz de necaz, să întrebăm „ce mai faci?” dezinteresat. În 35 de ani am urmat cursurile zilnice și silnice ale școlii vieții, văzând cum se înalță în jurul nostru jungla socială. Am învățat să ne strecurăm prin desișul ei, ne mai atacă reptilele, le mai călcăm noi pe cap, ne-am format instinctul de a privi mereu înapoi.

Am trecut în tot acest timp printr-o droaie de transformări la care nici nu visasem, unele sănătoase, altele maladive. Unii spun că suntem mai evoluați decât în 1989, alții reclamă o involuție morală; adevărul e, ca de obicei, undeva la mijloc. În realitate, suntem niște veșnici școlari care ba iau notă de trecere, ba rămân de căruță, în funcție de ceea ce au reușit să prindă din zbor pe la cursuri, în timp ce mai moțăiau sau jucau X și 0 cu vreun coleg. Avem motive de satisfacție și în egală măsură de nemulțumire pentru ceea ce am realizat ori am ratat în acești 35 de ani, deci nu putem fi doar zâmbete sau numai lacrimi.