Eram aşa de bucuroşi încât am uitat că, tot la Bucureşti, tot atunci, un elicopter al ia ghici cui lansa manifeste dactilografiate prin care îi avertiza pe cei din stradă că "Manifestanţi! V-ați angajat pe un drum periculos. Haosul și dezordinea la care vă îndeamnă dușmanii poporului duc țara la ruină. Păcat de tot ce s-a făcut pînă acum. Nu faceți jocul reacțiunii. Opriți-vă pînă nu-i prea tîrziu!". Dar bucuria era mult mai mare ca să fie deranjată de acest detaliu care, este posibil spre sigur să fi avut legătură şi cu ce s-a petrecut în următoarele zile, ca o răzbunare pe cei care au ales să fie liberi. 22 decembrie 1989 a fost momentul în care românii, singura dată în istoria lor, au fost fericiţi. Credeam că tot ce e rău s-a dus şi că avem în faţă tot ce nu am avut până atunci, de la gumă de mestecat străină la adevărata libertate în toate sensurile cuvântului. Era sfârşitul unei ere şi începutul alteia. La Timişoara, la Bucureşti, la Sibiu, la Arad, la Cluj, la Braşov, la Lugoj, la Caransebeş, Craiova, Iaşi ori Constanţa, în toată România. Ieri a fost "Azi în timişoara", azi trăiam "mâine-n toată ţara".

Una dintre structurile ex-comuniste care are a picat în picioare fără a avea vreo greaţă a fost presa. Paradoxal, a început, treptat treptat, să funcţioneze normal. Să meargă în teren şi să ia (şi să transmită) informaţii reale, chiar dacă redate cu acelaşi limbaj heirupist cu care era obişnuită. Însă, indiferent cum scrise, articolele "calde" de atunci reflectă mult mai clar realitatea momentului Revoluţiei decât poveştile fanteziste de după, mai ales de când au fost poluate repetat de campanii mincinoase, acuzaţii aiurisitice, de teorii ale conspiraţiei cu agenţi sovietici la tot pasul şi (mai ales) militari ticăloşi care doar ei au tras în miliţieni, securişti ori revoluţionari ori ultra-nocivul (împotriva căruia nu luptă nimeni, că e folositor), "s-a ieşit degeaba".

Sibiu, 23 decembrie 1989: Prima zi de libertate. Inclusiv a presei

În 1989, informaţia nu era aşa pălită de febra-demenţă a vitezei, ca acum. Nu era vorba de "cine dă mai iute", de norme de ştiri, de faci o poză-o pui pe net, sau de plictisitorele "live"-uri care nu interesează decât pe cel care le-a făcut, eventual şi pe jurnaliştii care n-au fost prezenţi la eveniment. Televiziunea era doar una şi era şi aia la Bucureşti.

Ziua de 22 a fost ratată de presa locală – în speţă cotidianul "Tribuna Sibiului" că altul nu era – care a publicat, aşa cum am arătat anterior, în ciuda oricărei realităţi evdente din teren, cuvântarea lui Ceauşescu în ziua fugii lui Ceauşescu şi muncitori care apără socialismul în ziua în care muncitorii erau fericiţi că au scăpat de socialism. Problema era că ceea ce citea lumea pe 22 era scris şi dat la tipar din 21. Pe 21, Revoluţia era o conispiraţie busho-gorbacioviană, revoluţionarii erau, (normal!) nişte fascişti, iar poporul muncitor şi responsabil era strâns unit în jurul Paridului şi secretarului său general. Iar Tribuna Sibiului era "organ al Comitetului Judeţean Sibiu al P.C.R. şi al Consiliului Popular Judeţean", nu al luptătorilor din stradă.

Pe 23 decembrie deja se schimbase povestea. Tribuna, încă a "Sibiului", o rupsese brusc cu trecutul şi devenise un simplu "cotidian politic, social şl cultural al judeţului Sibiu". Ba era chiar un ziar nou: "Nr. 1 Serie Nouă".

Adaptarea la noile cerinţe ale pieţei a debutat cu un supratitlu comic în conetxtul de atunci:"Sibienii salută ziua istorică în care România şi-a cucerit libertatea şi demnitatea!".

Din asta înţelegi că Sibiul a stat degeaba, în fotoliu la gura sobei, aşteptând ca alţii să-i pună în faţa revoluţiei gata făcute, ceea ce nu era aşa. Sibienii erau în stradă deja de DOUĂ zile, aveam morţi, răniţi, maltrataţi, pe 23 se trăgea ca la război graţie diversiunii şi atacurilor teroriste care AU EXISTAT. Deci la Sibiu nu s-a salutat, ci S-A FĂCUT.

De la Partidul Comunist, la ceva înrudit: Frontul Salvării

OK, nu mai aveam în deschidere Ceauşescu-PCR, ci un comunicat de la Frontul Salvării Naţionale, care spunea, fără ocolişuri dar cu ceva minciuni uluitoare, că el e acum jupânul şi că ei sunt cei mai buni iar restul nu. "În acest moment de răscruce am hotărît să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare". Ce voia Frontul? "Scopul Frontului Salvării Naţionale este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român". Acelaşi Front mai anunţa dizolvarea tuturor structurilor de putere ceauşiste, demiterea guvernului şi stoparea activităţii Consiliului de Stat şi a instituţiilor sale. "Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Se trecea, în aplauzele românilor şi cu sângele vărsat de ei, la o nouă dictatură, mai "democratică". În linii mari, totul era subordonat Frontului: Consiliul Militar Superior care coordona atunci Armata şi Internele, ministerele şi alte "organe centrale". Plus structurile din provincie: "În teritoriu se vor constitui consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale ale Frontului Salvării Naţionale ca organe ale puterii locale". Uneori impuse cu pistolul mitralieră, ca la Sibiu.

La Sibiu, pe 23, era constituit deja "Comitetul Judeţean Sibiu de Salvare Naţională". Era astfel marcată prima minciună oficială, din prima zi de libertate. Pentru că acel FSN de Cibin, NU a fost prima structură a revoluţionarilor. Prima a fost Forumul Democratic al judeţului Sibiu, constituit pe 22 decembrie, ora 10:15, la Casa de Cultură a Sindicatelor. Din Comitetul de apărare al Forumului făceau parte: pr. Nicolae Streza, Emil Stratulat, directorul Casei de Cultură a Sindicatelor, ing. Cornel Constantin Stoica de la "Mecanica", col (r) Ioan Dragu, col. Ştefan Crăciun, dr. ing. Moise Ţuţurea de la Facultatea de Mecanică, ing. Mircea Bucur de la "Dacia Service", ing. Liviu Munteanu de la ICEMENERG, sing. Ioana Gavrea de la IPAS, Ioan Luca Mitea electronist, Doina Furdui de la ICSMI, Ovidiu Cacoveanu – muncitor, Ioan Ştefan – impresar artistic, Mircea Grădinaru de la "Steaua Rosie", studentul Mircea Oprea, scriitorul (şi fostul meu profesor la jurnalistică) Vasile Avram şi Decebal Petcu – electrician la Balanţa.

Dar informatia era alta: "În urma adunării populare de ieri, din municipiul Sibiu (!, n.n.), prin voinţa tuturor sibienilor (!, n.n.) s-a constituit Comitetul Judeţean de Salvare Naţională care se subordonează Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Încă din primele momente, acest organism democratic a adoptat măsurile cele mai urgente şi necesare pentru bunul mers ai activităţii economice şi sociale a judeţului, pentru aprovizionarea populaţiei şi păstrarea bunurilor obşteşti".

Ideea era să oferi populaţiei o asigurare că, în nebunia de atunci, cineva ţinea frâiele şi se ocupa de una-alta. Frontul Salvării îşi începea cariera de idol al multor români, convinşi că dacă nu era Iliescu şi ai lui, războiul cu teroriştii ar fi durat până în vara lui 1990, România ar fi fost sfâşiată terirorial de ruşi, mmaghiari, sârbi, bulgari şi Marea Neagră, iar boierii şi patronii s-ar fi reîntors pentru a exploata clasa muncitoare şi ţărănimea tot muncitoare.

Un apel (patetic) către sibieni

În mai nou libera Tribuna Sibiului, avem publicat un apel patetic la ordine contracarare a apelurilor la haos temise de Televiziunea Română şi ea "Liberă". Sub titlul: "Apel către întreaga populaţie a judeţului", ni se cerea nouă, sibienilor, "să facem dovada capacităţii noastre de organizare şi de conducere a tuturor localităţilor, a judeţului". Urmai alte cerinţe, urgente şi indispensabile: "Conduita noastră generală, orice act şi faptă trebuie să stea obligatoriu sub semnul ordinii, calmului şi disciplinei liber consimţite".

Urmează un alt apel, modeil "Ceauşescu – 21 decembrie", dar fără partid şi patrie socialistă în pericol: "Oameni ai muncii din întreprinderile şi instituţiile municipiului Sibiu! Vă adresăm apelul de a merge la locurile dumneavoastră de muncă, de a lucra în calm şi disciplină, stagnarea activităţii economice putînd avea consecinţe grave asupra ansamblului vieţii sociale!". Adică un fel de gata, aţi făcut revoluţie, aţi murit, aţi fost răniţi, ne-aţi adus la putere, acum marş la lucru şi lăsaţi prostiile. Restul de solicitări adresate sibienilor sunt aproape copy-paste din articolul anterior: "Unitate, responsabilitate şi vigilenţă, ripostă fermă oricăror încercări de destabilizare". Trebuia ca să mai fie păstrate şi apărate "cu sfinţenie" şi împotriva duşmanului, clădiri, utilaje, maşini şi materiale, "care acum aparţin într-adevăr poporului" sau se cerea "curmarea" a "orice fel de manifestare care ar putea aduce atingere sau prejudicii avuţiei naţionale!"

LI se mai cerea celor din industria alimentară, comerţ şi servicii să asigure "aprovizionarea ritmică a populaţiei", celor "din domeniul asigurării apei potabile" şi sănătate să asigure "desfăşurarea unei activităţi de excepţie, în aceste domenii vitale!" şi în general, tuturor, să acţioneze "ca unul pentru ca ordinea, calmul şi siguranţa să domnească peste tot!". La cum a fost după aceea la sibiu, nu cred că au citit mulţi apelul. Sau l-au citit dar şi-au văzut de haosul lor.

Un fel de mea culpa a jurnalistului

Pentru cei care îşi mai amintesc, tot ziua de 22 decembria a fost cea în care mulţi oameni ai sistemului şi-au făcut, public, "mea culpa" pentru ceea ce au fost cum au fost şi ceea ce au făcut ce au făcut în vremea dictaturii. Jurnaliştii vremii au fost în primele rânduri şi nici Tribuna nu a mers pe lângă curent. Astfel într-un articol, cum să-i spunem, "specific", cu titlu fără legătură cu conţinutul, citim despre cum jurnalistul local a creat până atunci "neant şi deşertăciune" ori şi-a jertfit "mintea şi talentul" "în slujba unor false idealuri" în care nu a crezut niciodată. Hai să recunoaştem, că acele "false idealuri", chiar dacă nu credeai în ale ca neo şi eco marxiştii de acum, erau foarte avantajoase dacă le slujeai. Avantajoase material. Pentru că: un jurnalist nu putea ajunge jurnalist fără a fi "curat" din punct de vedere al Partidului şi fără o recomandare de la forurile superioare ale aceluiaşi partid pentru a i se deschide porţile carierei prin admiterea la Academia "Ştefan Gheorghiu" unde îşi desăvârşea studiile sale jurnalistice. La fel, ca jurnalist chiar şi local, erai "clasat" ca activist de partid, deci o structură superioară restului lumii, cu toate obligaţiile şi mai ales avantajele ce decurgeau din asta: acces la restaurantele şi hotelurile Partidului, unde nu era" n-avem" şi nu trebuia să cumperi chiftele din peşte ca supliment la bere, ca la "Pielie Roşii"; concedii în zona specială de la Neptun-Olimp (din câte am aflat, la hotelul "Sibiu"), barul "special" de la etajul hotelului "Bulevard", sala de proiecţii de la etajul cinematografului "TineretuluI" unde se vedeau filmele de la cinema înainte de a fi cenzurate, magazinele (de fapt chioşcurle) speciale de la Comitetul municipal sau Judeţean unde găseai tot ce nu se găsea în magazinele pentru "clasa muncitoare". Deci nu era chiar aşa de frustrant să faci parte din sistem. Însă vremea se schimbase, şi era nevoie de un duş autocritic.

În fine, articolul continuă, destul de liric, despre mica echipă redacţională care "va dărui tiparului, în această noapte de neuitat, numărul 1 dintr-un ziar", probabil aceeaşi mică echipă care pe 22 a deschis ediţia cu cuvântarea Tovarăşului şi starea de urgenţă de la Timişoara.

Gazetarul nostru mai simţea o "teribilă descătuşare" şi "sentimentul tonic de a face gazetărie adevărată, aşa cum am învăţat odată dar am fost siliţi (??? n.n.) să uităm, o gazetărie pentru oameni, în slujba oamenilor". Articolul se încheia mobilizator, printr-un "legămînt suprem" ca gazetarii cei noi foşti vechi să nu uite nici o clipă" că de acum ei sunt "slujitori devotaţi şi cinstiţi ai poporului, ai adevărului, ai dreptăţii". "Nu avem nimic mai sfînt decît slujirea menirii noastre fundamentale , fără vorbe goale, fără lozinci de prost gust, fără false declaraţii de principii". Ce-i drept, suna frumos. Dacă a fost şi adevărat şi dacă s-au ţinut de cuvânt, asta vor judeca cititorii. Printre ei numărându-ne şi noi.

Reportaje (în sfârşit) reale, luate "la cald"

Dincolo de limbajul destul de sforăitor şi tributar stilului ceauşist, junnaliştii de atunci ai Tribunei Sibiului s-au pus pe treabă. O treabă bună: imrotalizarea momentelor trăite în zilele de luptă ale Sibiului. Deja deveniseră, fără voie, corespodnenţi de război care transmiteau, la propriu, sub gloanţe. Articolele de atunci au meritul de a reda realitatea fără alte intervenţii ulterioare ale atotştiutorilor manipulatori deveniţi mult prea celebri şi mult prea crezuţi.

De exemplu, Traian Suciu scria "Din coloana libertăţii", un rememeber al zilelor când nu era voie să scrii ce a fost. Astfel aflam, cu întârziere, cum, pe 21 decembrie, la Întreprinderea "13 Decembrie" a fost cu scandal. "Eu am participat Ia adunarea de la întreprinderea "13 Decembrie“. Din momentul în care a început citirea "Cuvîntârii“, au început şi protestele, huiduielile, fluierăturile. Secretara Comitetului municipal de partid, Niculina Haneş, a ameninţat adunarea cu chemarea organelor de represiune. A fost huiduită, fluierată. Femeile strigau: "Minciună, şi noi avem copii la Timişoara“, "Huo!" Fluierături. False strănuturi. Tuse… de protest. Rumoare… Nimeni n-a votat "Moţiunea" pentru "conţinutul de idei al Cuvîntârii" dictatorului". Se continuă cu o relatare de la protestul din 21. "Coloanele au demonstrat în faţa Comitetului judeţean de partid (nu ştim unde era Nicuşor), strigînd: "Noi sîntem poporul!“, "Jos cu dictatorul!", "Jos cu pantofarul!". Apoi coloanele au înaintat pe principalele artere – Bd. Victoriei, Str. Jiului, Şcoala de Înot, Calea Dumbrăvii, Mihai Viteazul, Rahovei, Semaforului, cartierul Vasile Aaron şi înapoi pe Ştefan cel Mare – la biserica din această stradă s-a păstrat, în sunetele clopotelor, un moment de reculegere pentru victimele de Ia Timişoara. (…) Moment memorabil: în faţa Catedralei zecile de mii de demonstranţi s-au aşezat în genunchi şi-au cerut să se tragă clopotele în memoria celor împuşcaţi din ordinul dictatorului. Apoi toată omenirea s-a dus spre Piaţa Republicii"

Relatarea a continuat cu ziua de 22 decembrie: "Din nou în coloanele demonstranţilor pentru libertate. În Piaţa Republicii, iarăşi… Şi din nou în Piaţa Unirii – a UNIRII. Aceleaşi lozinci: "Libertate!“, "Armata e cu noi!“, "Pentru copiii noştri!“… (…) Armata, solidară cu poporul, a primit ordin să se retragă… De la sediul miliţiei şi securităţii a început să se tragă în militari şi muncitori. A rmata s-a regrupat. Noi cei din spatele Consiliului popular municipal ne-am retras la adăpostul rîndurilor ostaşilor… Şi se trăgea.

Ostaşii ne-au apărat… Tot oraşul a devenit o arenă de luptă, de război… Şi pînă tîrziu s-a tras . Ultimii cîini ai dictatorului trag şi acum cînd îmi închei acest reportaj – ora 0,45".

La fel, Ioan Vidrighin a luat parte direct la acţiune. În "Fotografoii în adevăr", el gransmitea din zona "fierbinte" Miliţie-Securitate-Şcoala Militară – str. Oituz, care "a fost transformată într-un poligon de tragere". "A u căzut mulţi morţi şi răniţi. Personal, împreună cu alţi 20 de cetăţeni, am scos 4 morţi de la nr. 1. Am ajutat alţi 3 răniţi, (unul în cap, altul în picior şi altul în burtă), care datorită primului ajutor deosebit de competent acordat de o cetăţeancă de la nr. 5 au reuşit să plece pe "picioarele lor“.

Prima ediţie a Tribunei libere, devenise probabil primul ziar citibil şi citit din scoarţă în scoarţă.

Despre normalul din perioada anormalului

Chiar şi nişte oarecum banale ştiri privind situaţia apei la Sibiu, sau cum se împarte laptele aveau farmecul lor. Sub şi mai banalul titlu "Aflăm de la…" avem informaţii acum chiar exotice despre, de exemplu, apă, asta în contextul în care Bucureştiul transmisese că "La Sibiu apa este otrăvită". (A fost atunci un prilej ca mulţi vajnici păzitori cu toporul în mână ai scărilor de bloc care riscau să fie minate de terorişti – să dea iama la vinul din pivniţă).

Astfel, directorul Întreprinderii Judeţene de Gospodărire Comunală şi Locativă Sibiu, Alexandru Circo, linişteşte, deşi cam pe jumătate, lumea, spunând că "principala preocupare a colectivului este legată de "dezlegarea" problemei apei potabile, care se pare – şi aici intervin, la ora la care scriem, o seamă de zvonuri ccntradictorii – că a fost otrăvită". "Ne grăbim însă să adăugăm că, după spusele interlocutorului nostru, nu s-a putut depista nici o urmă la surse, la uzina de tratare şi la rezervoare. Cu toate acestea, ca urmare a unor semnale primite de la medici, s-au luat probe de apă, care au fost expediate, cu un avion special, la Gluj, pentru analize. Pentru a se evita orice fel de risc, la Întreprinderea de Panificaţie se lucrează cu apa adusă din su rse subterane bine protejate".

O altă informaţie, de la Întreprinderea de Industrializarea Laptelui, ne spune, prin vocea directorului Marius Munteanu, "rămas singur la datorie în absenţa celorlalţi membri ai conducerii" că activitatea "se desfăşoară normal – cît de normal pot merge treburile într-o astfel de noapte", pentru ca dimineaţa să se poată da populaţiei judeţului 36.000 litri de lapte şi 6.000 kg de unt (marfă extrem de rară în 1989) "la acele magazine unde nu s-a dat raţia" (deşi nu exista raţie de unt, n.n.). Şi cu pâinea stăteam binişor în mijlocul revoluţiei, Întreprinderea de Morărit şi Panificaţie lucrând "la capacitate", singura problemă fiind apa, contrazicându-l astfel me mai sus citatul (şi aici şi în articol) şef al IJGCL Sibiu, care pretindea că problema e rezolvată. Problema era (ne)rezolvată astfel: "se foloseşte apa adusă cu cisternele, dar aceasta, neputînd fi introdusă pe instalaţii – potenţial infectate – nu poate fi încălzită la temperatura cerută, astfel că pîinea este de o calita te inferioară (necrescută)".

Tevatura apei otrăvite la Sibiu via TVRL este cumva domolită de dr. Elena Pîrvu, directorul Direcţiei Sanitare a judeţului, care asigură că "astăzi" (23 decembrie) începând cu ora 10, apa de la Sibiu poate fi consumată, cu condiţia ca să fie lăsată să curgă timp de 10-15 minute, pentru spălarea conductelor. Intervine întrebarea: de ce spălare? Ce trebuia spălat în nişte conducte prin care curgea doar apă şi o cantitate acceptabilă de rugină? Chiar şi avioanele zburau cum trebuie pe data de 23, comandantul Aeroportului Sibiu declarând presei că "ambele curse de avion, de ieri, 22 decembrie şi cele de astăzi, 23 decembrie, au circulat şi circulă normal". La fel cum a circulat normal şi cursa ROMBAC 1-11 care a adus vreo 20 de băieţi misterioşi şi voinici pe 20 decembrie, toţi cu acte în regulă numai să nu le fi cerut adresa.

Un detaliu uitat: revoluţionarii din Mârşa care au venit la Sibiu

La fiecare comemorare a revoluţiei de la Sibiu, în ultima vreme tot mai subţire şi tot mai "secretă" şi decalată în funcţie de cheful autorităţilor, se ignoră, de foarte mutl timp şi în mod repetat, contribuţia muncitorilor din Mârşa la Revoluţia din 1989 de la Sibiu.

Pe 21 decembrie, muncitorii de la Înterprinderea Mecanică Mârşa s-au ridicat şi ei împotriva dictaturii ceauşiste şi a comunismului. Ei au venit, majoritatea PE JOS, până la Sibiu, ajungând pe 21 decembrie seara pentru a se alătura muncitorilor sibieni. Ei, un articol din prima Tribună de după 1989 aminteşte jertfa acestora. Astfel, în "Patriotismul în haine de lucru", pe lângă o tradiţională "mea culpa" cu privire la modul în care se scriau articolele economice pe vremea încă nu Împuşcatului şi un elogiu – binemeritat – adus muncitorilor sibieni, avem o referire şi despre eroii de la Mârşa: "Acum cînd Victoria le aparţine aducem un cald omagiu colectivelor de la "Balanţa", "Mecanica“, "Independenţa“, I.P.A., a tuturor întreprinderilor sibiene care au dat semnalul revoltei. Atît de emoţionant este gestul miilor de oameni de la "Mecanica“ Mîrşa, care au străbătut pe jos distanţa pînă la Sibiu, într-un nestăvilit marş al revoltei".

Zvonoteca…

Chiar dacă nu sunt comasate în vreun ziar local de atunci, merită să re-pomenim aici zvonurile care circulau în zilele Revoluţiei. Zvonuri emise ori public, de oameni care le împrăştiau cu bună ştiinţă de la o sursă nu atât de "agenturi străine" pe cât se pretinde acum, spuse la telefoanele din circuitul intern al armatei (cine putea intra "pe ele"?) sau chiar urlate la radio şi televiziune. Sunt curios dacă vreunul dintre răspândacii de atunci a fost luat la întrebări. Ori s-a lăsat baltă, că e mai bine.

Dincolo de zvonurile despre anumiţi trăgători-fantomă dintr-un loc care aruncau militarii în cătarea trăgătorilor reali din alt loc, dincolo faimoasa apă otrăvită despre care nici acum nu suntem siguri cât de real a fost, am mai avut şi altele. Că armata la Sibiu nu mai are muniţie (tot prin TVR). Că diverse coloane de blindate sau automobile "teroriste" sau capturate de terorişti vin, izuolat ori în coloane, spre Sibiu. Că elicoptere teroriste atacau şi mitraliau. Că "tanchete" au atacat şcolile militare din Sibiu sau trag în oameni ("tanchetă" nu exista în limbajul militar al anului 1989). Că a fost atacat depozitul de la Răşinari sau releului TV de la Păltiniş. Că existau terorişti îmbrăcaţi în haine militare care s-au infiltrat în incinta unităţilor. Că terorişti arabi în Sub Arini trăgeau înspre Spitalul Militar (aici eroarea era doar că cu privire la "arabi" că în spital s-a tras pe bune). Că atacuri de paraşutişti ori ate comandouri. Că erau depozite de arme prin cimitir sau la Şcoala de Câini. Că batalionul de securitate de pe Poplăcii era "terorist" (iar armata a ras cu artileria întreaga unuate). Că blocuri minate, că un atac de proporţii pregătit de Crăciun şi mai ales ameninţarea cum că "Crăciunul a fost al vostru, Revelionul e al nostru" (agenţii străini, nu?). Sau chiar absurdele mini-submarine teroriste pe Cibin ori distrigerea completă a Hotelului "Continental".

…Şi prima reclamă "liberă"

În ediţia Tribunei Sibiului de pe 24 decembrie apare şi prima reclamă. Semn că viaţa se îndrepta cumva spre normal. Era la… "Luna cadourilor". În Sibiu încă se trăgea (s-a tras pânăa proape de Anul Nou) dar oamenii erau îndemnaţi să meargă la "raioanele şi magazinele specializate ale comerţului de stat", de udne să ia haine pe care să le ofere cadou. Pentru farmecul limbajului şi al momentului, o redăm aici complet:

"LUNA DECEMBRIE – Luna cadourilor! Prilej minunat de a face celor dragi o bucurie, oferindu-le un dar frumos, util şi elegant. Un articol de imbrăcăminte în ton cu moda actuală va face o deosebită plăcere celui căruia îi este destinat. Raioanele şi magazinele specializate ale comerţului de stat vă aşteaptă în această perioadă să le vizitaţi! În incinta lor veţi afla nenumărate sugestii pentru cele mai potrivite daruri: canadiene, salopete, înlocuitori de palton – comode, uşoare ia purtat ş i… foarte călduroase; tricotaje în contexturi şi culori variate, pentru toate vîrstele: veste, rochii, pulovere, jachete, compleuri; accesorii vestimentare atractive, potrivite pentru ţinuta de sezon rece: căciuli, pălării, berete, şepci, fulare, eşarfe, basmale, baticuri. Iată numai citeva posibile daruri pentru cei ce ne sint dragi! LUNA DECEMBRIE LUNA CADOURILOR!"

1989 acum: nimic sau comemorări care să nu strice weekendul autorităţilor

Au trecut de atunci 35 de ani. O aniversare jubiliară. Cum s-a pregătit Sibiul pentru a omagia 35 de ani de libertate şi de scăpat cumva de ceauşism (că de comunism se pare că nu scăpăm niciodată, că îşi schimbă tot timpul forma). Cum face Sibiul ca să nu-i uite pe cei care au murit sau au suferit pentru ca el să fie liber? Nu face nicicum.

Pe 21 decembrie, la Sibiu, Revoluţia de acum 35 de ani este superignorată, ca şi când nu ar fi existat. Avem în schimb o inundaţie de chestii organizate sub pretextul Crăciunului care de cele mai multe ori ignoră până şi motivul sărbătorii, că nu mai e cool să pomeneşti de Naşterea Domnului. NU avem nimic comemorativ la adresa lui 1989, pentru că, nu-i aşa, a fost acum mult timp şi ajunge, nu ne mai interesează subiectul, avem proiecte mai mari. Pe 22 decembrie 2024 avem cam tot ce e şi pe 21, adică tot nimic despre Revoluţie.

Până şi ceremonialul tradiţional a fost mutat pe 20, pentru că şi ăia din 1989 nu s-au gândit că 21 poate pica şi în weekend iar super-autorităţile noastre nu au chef să-şi tulbure finalul de săptămână cu toate prostiile şi amintirile unora din vremea lui Pazvante. Interesant e că la aceste ciudăţenii au aderat şi asociaţiile de revoluţionari care nu au avut nimic de comentat că pe 20 decembrie 1989 la Sibiu nu se petrecea de fapt nimic, exceptând manifestele lui Mircea Bozan, deci pe 20 decembrie nu ai ce comemora.

Place sau nu noi (măcar noi!) ne-am făcut datoria de a reaminti. Ar fi mult mai multe de redat şi de reamintit, dar ştim că răbdarea de a citi este ocultată de agitaţia sărbătorilor. Atunci noi am fost săraci dar liberi. Cum suntem acum?