Era într-o sâmbătă, la jumătatea acestei luni. Urma să plec din țară pentru o săptămână și îl sunasem pe prietenul și colegul meu Nani, ca de obicei, pentru a stabili chestiuni organizatorice și pentru o sesiune de povești revigorante. M-am bucurat să-l aud ceva mai vioi, căci în ultima perioadă nu se simțise prea bine și chiar remarcam vocea căreia parcă îi revenise roșeața în obraji. I-am spus că ne întâlnim când mă întorc și stăm la un taifas pe terasă, iar el mi-a spus puțin neîncrezător: ”Vedem…”. I-am răspuns că nu avem ce negocia și că vin să îl iau pe sus, pentru ieșire. La finalul convorbirii mi-a zis, așa cum o făcea ori de câte ori plecam undeva: „Să îmi dai de veste că ați ajuns cu bine, să stau liniștit”. Peste doar o săptămână aveam să primesc un mesaj în care eram anunțat că Nani e în stare gravă, la spital. De atunci, amintirile cu el mi-au invadat mintea și sufletul și, Slavă Domnului, nu sunt deloc puține.

Miercuri am primit vestea neagră de care mă temeam și pe care nădăjduiam că o minune cerească sau medicală o va amâna. Teoretic, Nani Dobra nu mai e. Ăsta e un fel de a spune, deoarece pentru cei ce l-am cunoscut, prieteni, colegi, cititori, el rămâne viu într-un ungher al minții și unul al sufletului.

Nu imaginea lui afectată de suferință ni se va păstra întipărită pe retina memoriei, ci chipul lui vesel, privirea poznașă, vocea care purta replicile pline de tâlc și umor. Șabloanele ne îndeamnă să ne luăm rămas bun de la el, dar spiritul ne înghiontește, spunându-ne că nu avem de ce să îi spunem „Adio!”, de vreme ce Nani și-a făcut sălaș pe culoarul ce leagă mințile și inimile noastre.

Nici prietenii, nici cititorii nu trebuie să-l privească drept un capitol încheiat, căci solul bucuriei pe care l-a hrănit cu scrierile și firea lui atâtea decenii nu poate fi părăginit de un certificat de deces. L-am prețuit și îl voi prețui mereu pe Nani pentru sufletul lui mare (pe care doar cei mai apropiați i l-am cunoscut cu adevărat), pentru sensibilitatea lui, pentru buna credință profesională, pentru că avea curajul să gândească, să vorbească și să scrie liber, pentru că a rămas mereu atașat unor valori solide și pentru că era o instituție a bunei dispoziții.

Mi-a lăsat o zestre importantă constând într-o bibliotecă de amintiri dragi și vindecătoare, iar pe unele dintre ele le voi așterne pe hârtie (sunt convins) spre bucuria celor ce i-au apreciat firea și scriitura. Administrativ vorbind, Nani Dobra a decedat; sufletește, pentru mulți dintre noi, nu a murit. De altfel, în tot mai desele discuții despre moarte îmi spunea: „Dacă mor, să nu îmi faceți mare tam-tam prin cimitir, mai bine beți o bere la terasă”. Rămâne, deci, ca atunci când trecem pe Corso, pe lângă terasa Frieda, să îl salutăm, discret, căci sigur ne va răspunde, nevăzut, de la o masă.