Poate că mulți resimt ritmul nebun în care pedalează societatea, avem tot mai des impresia că timpul s-a comprimat, că nu apucăm să facem tot ce ne-am propus, să ne întrebăm rudele, prietenii dacă sunt bine. Avem tot mai multe exemple de corporatiști sacrificați pe altarul performanței de multinațională, oameni ce cred că fericirea înseamnă să molfăi seara, rupt de oboseală, o felie de pizza, comandată prin aplicație și să sorbi o bere direct din doză, pentru că, epuizat fiind, ți-a fost lene să îți aduci un pahar. Pe perete tronează plasma, de câteva mii de lei, inteligentă nevoie mare, achiziționată cu jumătate din salariul ultimei luni. 

Câteva dintre aceste drame pe care mulți nu le conștientizează le-am regăsit puse în scenă într-o piesă de teatru jucată în Piața Mare, iar dincolo de actul artistic m-au interesat reacțiile celor din jur. Am tras cu urechea la observațiile murmurate, mutându-mă dintr-o parte în alta pentru a schimba sursa emițătoare. Cei mai mulți dintre spectatori păreau că trăiesc o revelație dramatică, regăsindu-se întrucâtva în firul piesei polonezilor, inspirată din crâncena realitate (oglindită în poemul lui T. S. Eliot). De altfel, Peregrinus a fost reprezentată în mai multe părți ale lumii și, din păcate, foarte mulți s-au regăsit în ea, conform spuselor regizorului. 

Iată că, măcar la acest capitol, suntem și noi în rândul lumii. Pare un subiect secundar, însă nenorocirea asta a robotizării, abătută asupra omenirii, lovește poate mai rău decât cancerul ori vreo molimă trecută cu litere de-o șchioapă în analele pandemiilor. Unii consideră minore observațiile legate de comunicarea prin emoticoane, abrevieri tâmpite, dialoguri schizoide întreținute pe platforme de așa-zisă comunicare. Nu, ele sunt, de fapt, tinctura otrăvită pe care o înghițim, zilnic, plini de importanță, trăind iluzia alinierii la tehnologie. 

În realitate, nu facem altceva decât să ne cangrenăm simțurile, să ne atrofiem musculatura trăirilor sincere, firești, să ne îndepărtăm și, în final, să ne lepădăm de noi înșine, intrând în pielea unor creaturi programate strict să râdă isteric, să plângă la comandă, să mănânce carne artificială, să socializeze în solitudine. Facem un titlu de glorie din truda ce începe în zori și se termină la asfințit, simțindu-ne parte din succesul altora, performanță din care ciupim câte un mângâiat pe creștet, eventual o primă. 

Ce dau acești oameni la schimb? Își dau liniștea, timpul, umanitatea, momentele în care ar fi putut fi alături de rude sau prieteni. Din când în când, merg la o piesă de teatru precum cea despre care am făcut vorbire, au revelații efemere, îi sperie starea în care s-au regăsit, după care le trece și revin în jugul cotidian.