Nu ştiu dacă actualele platforme industriale pot compensa ceea ce era, înainte, Sibiu ca oraş industrial care producea, prelucra, stoca, distribuia, exporta. Iar această remarcă nici nu se poate spune că denotă mult blamata "nostalgie" după epoca socialist-ceauşistă, deoarece Sibiul era un centru industrial încă înainte de naţionalizare şi chiar înainte ca el să facă parte din România. 

Multe întreprinderi/uzine sibiene cu renume în comunism, care erau frecvent subiecte de ştiri triumfaliste în presa centrală de partid, îşi aveau originea, de fap,t în fabricile particulare de dinainte de război, din industria alimentară, textilă, pielărie, constructoare de maşini sau orice altceva. Una dintre acestea a fost reprezentată de Uzinele de cântare Hess, devenite după naţionalizare, Uzina, ulterior Întreprinderea "Balanţa" Sibiu, singura fabrică de cântare din România. Cu o vechime de peste 100 de ani, "Balanţa", cea care făcea "Cântare României", conform unei glume semioficiale a vremii, a avut soarta majorităţii investiţiilor industriale din Sibiu şi din România: sărăcită, falimentată, abandonată, demolată, apoi devenită zonă "rezidenţială". De care mai aminteşte, cumva, ca o ironie, numele "Balanţa Residence". 

Dar fosta "Balanţa", spre deosebire de alte fabrici care au pierit într-un nedorit, dar comod şi bine întreţinut anonimat, doar pe ici pe colo mai "spart" de câte un articol, mai interesant sau mai pe repede-înainte în presa locală, este singura fabrică sibiană care are parte de un fel de "revenire". Un grup de amatori inimoşi (îi menţionăm aici pe preotul Alexandru Ioniţă şi pe Teodor Dogaru) şi de foşti lucrători ai fabricii au reuşit (deocamdată) o modestă re-înviere a amintirii celei care, de peste 100 de ani, a fost singura fabrică de cântare din România. Nu departe de locul unde se afla ea, a apărut, în primăvara acestui an, un mic muzeu, "Muzeul Cântarelor Hess-Balanţa", realizat exclusiv din donaţii, cu produsele fabricii, imagini de epocă sau mai recente, sau documente, inclusiv un mic atelier de restaurare.

Ultima realizare a acestui muzeu de suflet al balanţiştilor a avut loc chiar zilele acestea: un tânăr, Leonard Maior și-a încheiat studiile de restaurare metal la ULBS cu o lucrare practică pe o balanță "Hess", aceasta fiind apoi donată muzeului. Este un exemplu de felul cum, dacă vrei, poţi să realizezi lucruri care oficial, ori se împotmolesc, ori nu se fac, ori se fac extrem de rar şi insuficient. Aşa că "teritoriul" fostelor fabrici sibiene este încă unul fertil şi plin de surprize, dintre care unele chiar interesante. Valabil şi pentru fabrica "Hess" – "Balanţa"

 Origini controversate…

Fabrica "Balanţa", mai exact fosta fabrică, are origini care pot fi definite ca fiind controversate. Datele "istorice" răspândite în mediul online sunt copiate după ceea ce a apărut, pe vremuri, pe fosta pagină web a fabricii "Balanţa" SA. Iar ce a apărut acolo nu poate fi acuzat de acurateţe (e îndoielnic ca cei de la Balanţa să fi fost aşa de chitiţi pe istoria fabricii lor, încât să stea cu săptămânile prin arhive şi biblioteci pentru a scoate ceva imbatabil din punct de vedere al informaţiei istorice).

Conform versiunii oficiale şi foarte răspândite şi luată copy-paste aproape la infinit, "strămoşul" viitoarei fabrici "Balanţa" a fost fierarul ("de unelte")/"zeugschmied" Ludwig Hess care, în jurul lui 1879, a avut un atelier de fierărie pe strada Elisabeta, actuala 9 Mai, la nr. (vechi şi nou) 22, unde îşi avea locuinţa.

Da, Ludwig Hess a fost, într-adevăr bunicul lui Viktor Hess, a murit în 1904 la 85 de ani şi a avut o fierărie pe 9 Mai. Dar nu este garantat că acel atelier să fi fost fix embrionul viitoarei fabrici de cântare. Casa de la nr. 22 există şi acum, este cea care, pe vremuri avea firma aceea imensă pe poartă cu "Darac şi Torcătorie" şi are pe acoperiș un steguleţ de vânt pe care e marcat anul 1761 şi iniţialele "MM". Nu cred să mai fie acolo urmele vreunei fierării, doar că, pe partea de pe str. Târgului, tencuiala căzută a scos la iveală porţiuni din zugrăveala istorică.  

 Varianta plauzibilă, conform cunoscătorilor istoriei Sibiului, este că bazele fabricii Hess au fost puse de către Leopold şi Viktor Hess, la 1896. Din martie 1898 rămâne doar Viktor Hess care, iniţial, îşi avea "fabrica" pe Fingerlinggasse nr. 2, actuala stradă Argintarilor nr. 2. Clădire care există, chiar a fost renovată recent.

Afacerea lui Viktor Hess apărea în reclame şi în anunţurile din presa vremii. La 1901, de exemplu, Hess căuta un ucenic "robust şi bun" pentru a învăţa meşteşugul lăcătuşeriei.

 "Fabrica" lui Hess producea cântare pentru comerţ, agricultură şi industrie, "realizate solid şi de încredere", conform reclamei. Se mai produceau balanţe decimale şi centezimale, cântare pod de la 500 kilograme în sus sau cântare de vite de la 180 de kilograme în sus. Firma asigura şi "service" la utilajele fabricate şi vândute. În plus, realiza orice lucrări de fierărie de unelte şi de lăcătuşerie, cuţite de maşini de rindeluit, ascuţitori de cuţite, unelte din fier pentru cizmărie. Exista chiar un catalog tipărit ilustrat, gratuit, cu produsele oferite, catalog ce putea fi achiziţionat gratuit sau trimis prin poştă. Se pare că magazinul/ punctul de desfacere a produselor Hess era la aceeaşi adresă cu locul de producţie, pe Argintarilor nr. 2.

 După 1905, Viktor (uneori caligrafiat şi "Victor") Hess își mută "fabrica" pe strada Pempflinger nr. 10. Este destul de dificil identificarea locului, mai ales că peisajul a fost modificat în zonă prin construirea actualului Liceu de Artă, care a dus la demolarea clădirii. Acum este o curte înghesuită, ce "ţine" de liceu, vizibilă şi dinspre str. Moş Ion Roată. Paradoxal, un element important al atelierului-fabrică al lui Hess a rămas în picioare şi este vizibil: un horn, robust, înalt, lipit de casa din vecinătate, care mai mult ca sigur că era de la o forjă sau altă instalaţie de prelucrare la cald a metalelor.

La 1907, Viktor Hess căuta să angajeze o contabilă, cu cunoştinţe temeinice de corespondenţă în limbile germană şi maghiară. La 1908, Viktor Hess este menţionat ca "wagenbauer" – constructor de cântare, apoi ca  "lăcătuş, fabricant de cântare şi unelte, "schlosser, wagen- und werkzeugfabrikant" iar noua sa afacere se numeşte oficial "Prima Fabrică Transilvăneană de Cântare"/"I. Siebenbürgisches Waagenfabrik", uneori apărând cu adaosul de "fierărie de unelte – ateliere de lăcătuşerie" (Zeugeschmied – Schlosserwerkstätte").

Fabrica se mută pe str. Zidului

 Din 1910, fabrica lui Hess, dezvoltându-se, se mută într-un loc mai spaţios, pe Maurergasse 9, actualmente str. Zidului nr. 7.

Trecerea de la administraţia chesaro-crăiască la cea română, de după 1918, nu a constituit un şoc pentru fabricile sibiene, ele dezvoltându-se în continuare. Iar Fabrica de Cântare Hess, a avansat şi ea, de la "prima fabrică transilvăneană", la "prima fabrică de cântare din România".

"Hess" devine fabrică propriu-zisă la 1925, când este edificat sediul de pe Maurergasse/ Zidului. Fabrica "creşte" şi după trei ani, în 1928, are 75 de muncitori şi un capital de 100.000 lei aur. La 1930 au loc schimbări în structura administrativă, devenind de la fabrică cu unic proprietar, societate în nume colectiv – SINC (acum SNC): "Viktor Hess – Prima Fabrică de Cântare din România SINC". Numărul de angajaţi a crescut la 150, producţia axându-se pe toate variantele de balanţe şi cântare, de la cele casnice la cele industriale, produsele fiind desfăcute în ţară şi chiar exportate.

Sediul vechii fabrici Hess încă este vizibil pe strada Zidului, pe "linia" de fabrici vechi care începe cu liceul "Independenţa" – fosta fabrică de încălţăminte "Herma" şi continuă, cu alte clădiri industriale, care oricând ar putea deveni monumente istorice, până la Turnul Pielarilor. Mai exact, "Hess" funcţiona unde acum este "Gama". Clădirea este mult modificată faţă de aspectul original, dar are încă o alură istorică.

Hess se mută în Lazaret

 Cu timpul, fabrica devine din nou neîncăpătoare, astfel că e nevoie de un nou spaţiu. Este găsit la marginea oraşului, în pe atunci noul şi în formare cartier Lazaret, parţial pe locul unui fost cimitir. Astfel că la mijlocul anilor '30 (1935-36) apar halele de pe Drumul Guşteriţei Nr. 7 (număr vechi), ulterior numerele 17-19, apoi Calea Guşteriţei nr. 21-23, pe partea dreaptă a străzii. Imediat după mutare, fabrica a fost reorganizată administrativ din nou, denumindu-se "Uzinele Hess SA – prima Fabrică de Cântare şi Maşini din România" . Pe lângă cântare de orice fel şi orice dimensiuni – "de tot felul" ("aller art"), inclusiv automate, se mai produceau utilaje frigorifice, maşini de feliat carne/şuncă şi construcţii sudate. Printre ele, un anume cântar comercial "patent Hess", fără greutăţi. Produsele erau caracterizate de fabricant ca fiind fără concurenţă în materie de calitate şi preţ, iar cumpărătorii beneficiau şi de facilităţi la plată.

Valoarea producţiei ajunsese, în 1938, în perioada de prosperitate a României de dinainte de al Doilea Război Mondial, la 19 milioane lei. Sigla fabricii era o balanţă având ca postament turnul Bisericii Evanghelice din Piaţa Huet.

 Scurtă paranteză: cimitirul din Lazaret

 Aşa cum spuneam mai sus, o parte din "Balanţa" se afla pe locul unui fost cimitir. Lumea presei locale, stângace şi nu aşa de cultivată privind istoria locului, a rămas efectiv şocată şi relativ îngrozită când, în octombrie 2019, săpăturile la ansamblul imobiliar care se năştea pe locul fostei "Balanţa", scoteau la iveală schelete umane, pe o parcelă paralelă cu strada Lazaret.

Deja legendele urbane duduiau la putere maximă, reamintindu-se că denumirea cartierului venea de la locul unde erau izolaţi leproşii sau unde erau înhumaţi ciumaţii. Chestie care dădea un plus de atmosferă şi exotism cartierului care oricum, era rău famat, golanii  Lazaretului fiind faimoşi în tot Sibiul, chiar imortalizaţi de Paul Goma într-unul dintre romanele sale, "Sabina".  

Deja se dădeau verdicte fără a se consulta prea mult istoria: cimitir sau groapă comună de ciumaţi, chiar cu risc de re-contaminare. Sau cimitir de leproși. Cea mai blândă variantă era că se descoperise o "prelungire" a cimitirului evreiesc de pe Guşteriţei colţ cu Macaralei.

S-a sunat alarma, s-a făcut tam-tam, au intervenit arheologii. Cea mai gravă şi "horror" informaţie era că scheletele erau ale unor persoane ucise recent şi îngropate (deşi logic nu avea cum, înainte pe acel loc se aflau clădiri din componenţa fabricii). Ce nu ştia presa era că primele schelete au fost descoperite încă din 2018, şi că ceea ce vedeau era şantierul arheologic extins pe suprafaţa căruia au fost descoperite 55 de morminte. Săpăturile au fost efectuate de arheologi de la Muzeul Naţional Brukenthal care au stabilit că scheletele nu erau "vechi", ci de la finele secolului al XIX-lea, începutul secolului XX. Există posibilitatea ca cimitirul să continue pe strada Lazaret sau chiar sub şcoala Nr. 20, din apropiere. Tot arheologii au stabilit că cimitirul NU are vreo legătuiră cu ciumaţi sau leproşi "istorici".

Interesant este că pe toată lumea a mirat "marea descoperire" mai puţin pe locuitorii cartierului şi pe foştii lucrători ai Balanţei. Pentru că, de fiecare dată când se săpa ceva pentru a se construi sau instala ceva în pământ, era imposibil să nu găseşti fragmente de oase. "Aici era cimitir de leproşi!", oricine îţi spunea asta. Ba chiar la un moment dat, când se lucra la construirea clădirii magaziei "mari", era plin de schelete şi cranii, şi multe glume se făceau pe tema asta, ca de exemplu, să găseşti un craniu în dulapul de la vestiar sau oase în sertarul cu scule.

"Misterul" era că acest cimitir nu se găsea pe hărţile istorice, deşi ele erau extrem de detaliate, cel puţin din secolul al XVIII-lea încoace. Ceea ce dădea oarecare dureri de cap istoricilor locali. Asta chiar dacă, pe o hartă a Sibiului de la 1858 apare clar şi delimitat acel cimitir, în Suburbiul Porţii Elisabeta, la nord-vest de clădirile Lazaretului-spital, accesul făcându-se, se pare printr-o cărare, ce va deveni viitoarea Uliţă a Lazaretului/ Lazarettgasse. Oricum cimitrul NU era, în acel moment la stradă, ci destul de ascuns, mai ales că Drumul/Calea Guşteriţei NU trecea încă pe acolo, ci prin locul numit ulterior "Drumul Vechi" sau oficial, strada Prometeu, devenită apoi alee în incinta Secţiei a II-a a Balanţei. Acelaşi cimitir apare pe harta de la 1907, în acelaşi loc şi aproximativ acelaşi peisaj, împreună cu cimitirul evreiesc. La fel, este vizibil pe harta de la 1911. Pe harta oraşului de la 1934 deja cimitirul dispare, dar rămâne prezent cel evreiesc. Deci datarea scheletelor coincide cu "datarea" cimitirului pe hartă. Sau datarea a fost făcută după hartă, asta nu ştim.

Până una alta să spunem despre cimitirul din Lazaret de pe str. Lazaretului aşa cum se spune despre Cedonia din Guşteriţa: necercetat îndeajuns. (va urma)