Articol
Un incident petrecut în Parlamentul României a inflamat spiritele în studiourile de știri, probabil mai mult decât în sufrageriile și bucătăriile telespectatorilor. Spun cronicarii media, că între deputații Florin Roman și Dan Vâlceanu ar fi existat un schimb de replici dure, tranșat pe hol, cu un cap sau un genunchi aplicat de Vâlceanu în nasul lui Roman. Acesta din urmă apare în imagini cu o batistă la nas, iar colegii spun că batista era murdară de sânge. Imediat după apariția în public a presupusei cafteli, Vâlceanu a negat acuzațiile. Politicieni de toate culorile, analiști, jurnaliști au condamnat, într-un glas, întâmplarea demnă de neînțelegerile tranșate pe maidan. Firește, astfel de reacții nu au ce căuta într-o instituție emblematică a democrației; totuși, să nu fim ipocriți și să nu uităm celebrele figuri ale faunei parlamentare post-decembriste. Unii s-au grăbit să dea sentințe electorale, pariind că Dan Vâlceanu va fi sancționat de electorat pentru presupusa lovitură. Eu m-aș mai gândi puțin înainte să emit o astfel de concluzie. Să nu uităm că în România mulți apreciază spiritul descurcăreților, șmecheria, tupeul, că expresia ”Mamă, ce hoț e!” e rostită, nu de puține ori, admirativ. E posibil ca pentru unii reacția parlamentarului să fie un semn de bărbăție, expresia capacității de a rezolva scurt și concis o problemă. Iar cei ce se raportează în acest fel la episodul picurat cu sânge ar putea fi mai mulți decât cei ce consideră întâmplarea un act de huliganism. Da, ne place să credem că ne-am mai tăiat din unghiuțele apucăturilor golănești, însă nu trebuie să ignorăm ceea ce se întâmplă în politică, pe stradă și prin instituții. Invectiva, cafteala, scuipatul, minciuna reprezintă un conglomerat de reacții cu priză la publicul larg; așa că, presupusul prejudiciu electoral pe care unii s-au grăbit să-l așeze în dreptul lui Vâlceau s-ar putea să nu fie tocmai o piatră de moară atârnată de imaginea sa. Repet: nu pentru că ceea ce a făcut el e firesc, ci pentru că percepția unei părți a publicului e alterată. Capul politicienilor ar putea fi utilizat în scopuri constructive, nobile, iar genunchii ar putea susține o poziție demnă, fără a asigura doar o postură ce denotă umilință. Când capul și genunchii rămân doar arme într-o cafteală de cartier, fie el și politic, avem dimensiunea unei drame naționale. Vorba aia: ”Cap ai, minte ce îți mai trebuie?”. Sau genunchi.