În perioada 1886-1894, redactorul responsabil al cotidianului Tribuna a fost profesorul şi publicistul Septimiu Albini (1861, şpring – 1919, Cut), fiul notarului Vasile Albini, fost vicetribun în oastea lui Avram Iancu şi al Emiliei (n. Neagoe), nepoata de soră a lui Alexandru şterca şuluţiu, arhiepiscopul-mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma. Chemat de Ioan Slavici la Tribuna – în urma procesului de presă din 1886, prin care Cornel Pop-Păcurar era condamnat la temniţă – Septimiu Albini era înlocuit la rândul lui, din funcţia de redactor responsabil, cu Andrei Balteş. Septimiu a cunoscut trei condamnări, inclusiv în procesul Memorandumului. Atât el, cât şi fratele lui (mai mic cu trei ani), avocatul şi publicistul Tit Liviu Albini (1864-1911) au fost implicaţi activ în lupta naţională a românilor, respectând viziunea fondatorului Tribunei. Continuăm reproducerea din broşura „TRIBUNA şi TRIBUNIşTII”, cu greutăţile şi problemele luptei pentru conducerea ziarului politic sibian:

«D-l Ioan Rusu pornise o „colectă” pentru ridicarea unui monument la mormîntul lui Avram Iancu. S´au adunat câte-va mii de florini, pe care le primise d-l Liviu Albini. Guvernul a oprit „colecta” şi a dispus sechestrarea banilor. Când era însă să se facă sechestrarea, banii se aflau în mânile altei persoane, de la care guvernul ungar nu poate să sechestreze nimic.

„Pericol, – a strigat acum d-l Dr. Raţiu, – guvernul are să sechestreze „Institutul”, care e considerat ca avere privată a d-lui Liviu Albini. Trebuie să luăm măsuri ca să asigurăm averea naţiunii!”. Membrii din temniţă ai comitetului au dat deci Părintelul Nicolae Cristea, care atunci se întorcea acasă, însărcinarea de a pune, în virtutea „obligaţiunii” date de d-l L. Albini, sechestru pe „Institutul Tipografic”, pentru-ca să previe o eventuală sechestrare din partea guvernului. Părintele Cristea n´a usat de această însărcinare, fiind-că n´avea nevoie s´o facă; după-ce se încredinţase că nu există pericolul prevăzut de d-l Dr. Ioan Raţiu. D-l Dr. Ioan Raţiu a făcut´o, şi fără ca să fi primit vre-un mandat. Acum, după ce se întorsese cu nimbul de „martir” din temniţă, d-sa era socotit destul de tare pentru-ca s´o poată face şi asta. ştia d-l Dr. Ioan Raţiu că învoiala de cumpărare nu fusese executată şi că „Institutul Tipografic” şi editurile lui tot ale d-lui Eugen Brote sunt; dar proprietarul acesta e desertor şi nici nu vrea, nici nu poate să se presente la judecătoria „competentă”, ca să-şi reclame drepturile. E lucru de necrezut! Am toate actele justificative în mâna mea şi tot nu-mi vine să cred ceea-ce scriu.

Ne înţelegem, în cea mai intimă confidenţă, ca să punem la cale un şir de acte pentru înlăturarea pedecilor puse de guvern, şi vorbim azi în auzul tuturora despre aceste acte. Dece „fruntaşi naţionali”, care se află în temniţă, de unde nimic nu poate să iasă fără de visa directorului, urzesc un fel de complot, spre a eluda o măsură luată de guvern, şi subscriu un act de cea mai secretă natură: până chiar şi de acest act s´a făcut abus, până chiar şi acest act a fost dat publicităţii.

Mă opresc aici, pentru-ca să trec la o altă chestiune de cea mai mare importanţă actuală. Au trecut peste doi ani de zile, de când d-l Dr. Ioan Raţiu lucrează ca să înlătureze pe câţiva dintre soţii săi de luptă şi ast-fel să desorganiseze partidul, în fruntea căruia se află. Ce trebuia să facem noi, care o ştiam aceasta şi nu ne îndoiam despre bunele disposiţiuni ale bărbatului, pe care-l socotisem vrednic de a fi ridicat în fruntea partidului?

Neavând putinţa de a-l scoate din strîmtorarea în care se afla şi de care alţii abusau spre a-l silui, noi ne-am dat toată silinţa de a-l ajuta şi de a-l feri de prea mari greşale. I-am făcut, înainte de toate, tot-deauna pe plac, pentru-ca să n´aibă ocasiune de a se supăra; ne-am supus şi nu ne-am supărat nici-odată, ori-şi-ce ne-ar fi făcut. În anul 1893, când cu conflictele sângeroase de la Scărişoara s´a publicat în „Voinţa Naţională” un articol subscris de mine şi intitulat „Moţii şi Maghiarii”».

Pentru a înţelege momentul 1893 în istoria luptei naţionale, prezentăm acest articol aşa cum a fost publicat de scriitorul Ioan Slavici în cotidianul Tribuna, nr. 141, apărut duminecă 27 iunie (9 Iulie) 1893, în „Foiţa Tribunei”: «Moţii şi Maghiarii. Împuşcarea celor şapte Moţi e o ivire simptomatică, care, pusă în legătură cu măsurile luate de guvernul ungar pentru înăbuşirea mişcării naţionale române, aruncă o viuă lumină asupra actualei situaţiuni din Ardeal. Moţii, o poporaţiune de vre-o patru sute de mii suflete, sunt cu totul un deosebit fel de Români şi în tesă generală vorbind, cea mai nedreptăţită, dar totodată şi cea mai viguroasă parte din poporul român, oameni muncitori şi săraci, domoli, răbdători, chibzuiţi şi neînduplecaţi. Aşezaţi în Munţii-Apuseni, care se ridică între trecătoarea dela Zam, prin care ese Murăşul, şi cea dela Ciucea, prin care ese Crişul-negru spre valea Tisei, Moţii au avut să se lupte cu toţi năvălitorii, care au întrat despre Apus de Ardeal ori au trecut despre Mează-noapte spre şesul dela Tisa. Nu s´a pomenit însă, ca cineva să fi întrat vre-odată fără de învoirea Moţilor în Munţii-Apuseni. Sunt trei drumuri care duc spre Abrud, Roşia şi Câmpeni: unul despre valea Crişului-alb, altul pe valea Arieşului, ear´ al treilea pe valea Ampoiului, toate trei strîmte şi anevoioase, pe care puţini oameni le pot închide şi le-au şi închis pentru toţi năvălitorii. Moţii au rămas dar timp îndelungat şi singuri stăpâni pe ţeara lor, şi tot pământul acestei ţări a fost alodial ca în Irlanda înainte de năvălirea lui Henric II, şi în satele de moşneni de dincoace de Carpaţi.

Ceea-ce nu s´a putut însă lua prin luptă bărbătească, a fost luat prin vicleşug şi usurpare.

Munţii-Apuseni sunt bogaţi în metale, mai ales argint şi aur, şi încă înainte de Traian veniseră Romani în Dacia, ca să conducă munca săvîrşită de Daci pentru scoaterea din piatră a acestor metale preţioase. În timpul stăpânirii romane minele de aici erau cele mai renumite; şi nomenclatura păstrată de Moţi e dovadă suficientă, că exploatarea lor n´a încetat cu desăvîrşire nici în timpul năvălirii barbare. Ca să-i dee o mai mare întindere, regii din casa de Anjou au adus la Abrud, la Zlatna şi la Ofenbaia colonişti germani, şi aceşti colonişti sunt primii străini care au străbătut în ţeara Moţilor. Li-s´au dat pământuri şi li-s´au asigurat privilegiile pe care le aveau ceilalţi colonişti germani, străbunii Saşilor de astăzi. În acelaşi timp se stabilise dreptul coroanei asupra unei părţi din minele puse în exploatare. Ei însă nu trăiau în comunitate cu vechii pământeni, ci făceau parte din aşa numita naţiune săsească. Tot astfel şi Săcuii, care după pustiirea mongolă, pe la 1270, s´au aşezat la Trăscău în Valea Arieşului, făceau parte din naţiunea săcuească. (…) (n.r. există o parte ilizibilă în articol) …; în lăuntrul Munţilor Apuseni însă, ei n´au putut să străbată, ci numai pe la poalele acestor munţi, spre Turda, Cluj, Hălmaj şi Alba-Iulia, erau domni de pământ. Numai la Lupşa, în Valea Arieşului, era un castel regal, despre care se face amintire în secolul XIV; supuşii Kenezilor erau însă şi ei un fel de nobilime militară. Astfel rămân lucrurile până la 1526, când cel din urmă rege al Ungariei cade în lupta dela Mohaciu. Voivodul Ardealului, Ioan Zapolea, declarându-se acum vasal al porţii, ia în stăpânire castelele regale, care nu fuseseră încă usurpate de alţi nobili şi tratează teritoriile alodiale deopotrivă cu domeniile regale devenite acum princiare.

Astfel liberii posesori alodiali au devenit prin usurpare, ca foştii iobagi regali, iobagi ai principelui, care după „Aprobate”, sunt deopotrivă cu iobagii nobilitari. Răzimându-se dar pe puterea otomană şi profitând de îndelungatele lupte dintre creştini şi mahomedani, principii maghiari ai Ardealului au despoiat atât pe Români, cât şi pe Săcui de pământul şi de drepturile lor şi numai Saşii au putut să păstreze, în condiţiuni de tot grele, o parte din pământurile şi din drepturile lor. Spre a-şi întări posiţiunea, principii făceau donaţiuni din domeniile usurpate şi aduceau colonişti maghiari din ţeara-Ungurească; în ţeara Moţilor însă ei n´au făcut donaţiuni şi n´au adus colonii maghiare. E lucru invederat, că drepturile vechilor pământeni, deşi călcate, nu puteau să fie perdute, şi Mihaiu Viteazul, în curând după întrarea lui în Ardeal, a stăruit la Curtea din Viena să li-se recunoască vechile drepturi. şi dacă s´ar fi făcut aceasta, tot astfel ar fi trebuit să se urmeze şi faţă cu Românii.

Habsburgii însă, abia o sută de ani în urmă, după încheierea tractatului dela Carloveţ, au putut să între în stăpânirea Ardealului. şi de aici înainte ei au avut o mulţime de răsboaie şi au trebuit să se lupte mereu cu nobilimea maghiară. Astfel, abia după încheierea răsboiului de 7 ani s´au putut începe lucrările de restituirea prin aşa numita militarisare a iobagilor de pe domeniile împărăteşti din Ardeal. Românii aşezaţi în faţa trecătorilor dela Rodna şi Bărgău, săcuimea de pe domeniile împărătesti dela hotarele despre Moldova şi Românii de pe domeniile din ţeara Făgăraşului, din părţile Sibiiului şi ale Mercurii, cei din ţeara Haţegului, şi cei dela Caransebeş şi Lugoj au fost declaraţi oameni liberi, organisaţi în companii, batalioane şi regimente de grăniţeri, şi puşi în posesiunea pământului alodial ce le fusese răpit. Astfel restituirea s´a făcut pretutindenea de-alungul hotarelor începând dela Năsăud spre Braşov, şi de aci până la Murăş; când însă vorba era să se urmeze lucrarea şi pe ţărmul stâng al Murăşului, în Munţii-Apuseni, nobilimea maghiară a făcut toate opintirile, ca să împedece punerea în executare a dispoziţiunilor împărăteşti. Astfel se produce răscoala dela 1784, când Moţii se ridică sub Horia, Cloşca şi Crişan, ca să alunge pe usurpatori şi să obţină ceea-ce li-se dăduse celorlalţi iobagi împărăteşti. N´au obţinut însă decât dreptul de liberă migraţiune, un drept fără îndoeală mare pentru acele timpuri, dar nu dreptate deplină. La 1848 ei se răscoală dar din nou, sub Iancu, Axente şi Popa Balint, şi de astă-dată li-se şi promite restituirea. După suprimarea răscoalei maghiare însă se desfiinţează iobăgia şi se face împroprietărirea, dar întinsele păduri din Munţii-Apuseni rămân domenii erariale.

Soartea Moţilor era însă în comparaţiune cu trecutul îmbunătăţită. Funcţionarii erariali ţineau seamă de interesele poporaţiunii, şi Moţii harnici ajunseseră la stare de înflorire economică şi culturală, fruntea Românilor din Ardeal». (va urma)

Marius HALMAGHI