Ocazia s-a ivit odată cu ştirea că, în zona Bastionului Soldisch, Muzeul ASTRA organizează Târgul de Seminţe. În "program" era inclusă şi o vizită ghidată prin interiorul şi exteriorul bastionului. Târgul de seminţe s-a epuizat rapid, cererea fiind mult mai mare decât oferta, pentru că seminţele de acolo nu sunt cele din supermarketuri, dar nu am suferit prea mult, că nu mă interesează ideea chiar dacă mi-e simpatică, din motive de "nu am unde". Eventual să le plantez în faţa blocului şi să vină contractorii primăriei ca să le tundă periodic pe plantele acelea, imediat ce depăşesc befehl-ul cu privire la înălţimea de dincolo de cea a gazonului artificial. 
Aşa că a rămas oferta de nerefuzat a Soldisch-ului. Pe care l-am (re)vizitat pe şi prin, exterior şi interior. Pentru că e un loc frumos care merită văzut atunci când ai rara ocazie.

Bastionul Soldisch, prin exterior

Acum, Bastionul Soldisch "ţine" de Muzeul ASTRA, înainte el fiind pe teritoriul Complexului de Servicii Comunitare "Prichindelul". Nu total, o porţiune de fortificaţie, adică rămăşiţeţe rondelei de artilerie anterioară bastionului, plus o parte din zid (şi din "tuneluri") fiind pe teritoriul "Prichindelul"-ui, care a şi marcat "frontiera" cu un gard metalic, în interior, din motive justificate de siguranţă.

Intrarea se face printr-o deschidere în zid, o portiţă (inexistentă la momentul în care era fortificaţie funcţională, pentru că ar fi fost complet de-aiurea să faci aşa, cale de acces duşmanului, eventual şi preş cu "welcome" la intrare) dinspre strada Bastionului. 
Treci de ea şi deja păşeşti într-un loc care te rupe complet de Sibiul ăla pe care-l ştii şi care e tot mai agitat si gălăgios şi înghesuit şi sufocat-sufocant. Zidul şi valul de umplutură din pământ din interior sunt o excelentă izolare fonică, reducând consistent bruiajul exterior de pe Alba Iulia, chiar dacă recitalul episodic al sirenelor SMURD-ului face excepţie. Câţiva copaci mai mult sau mai puţin "istorici" dar frumoşi (parcă erau mai mulţi, totuşi) crescuţi pe aici, plus un covor de iarbă şi flori în diverse nuanţe de albastru contribuiau la atmosfera generală de "bă, dar asta e chiar în mijlocul Sibiului?". În plus, atmosfera de oază de linişte în Patria Gălăgiei era completată de ceva foarte rar, mai nou, pentru Sibiul "verde": cântec de păsărele altele decât ciori (şi mai nou mierle şi, pe unde au mai lăsat ceva verdeaţă, vrăbii): se aude o piitulice care fluieră cu tupeu, ceva păsări mici cântătoare neidentificbile de către mine, silvii sau piţigoi ori silvii şi piţigoi. Ca surpriză, avem şi ceva rarissim prin oraşe: un corb. Unul adevărat nu cioara de semănătură despre care lumea crede că e corb. 
Îmi dau seama că acest loc atipic al oraşului este legat direct, prin vegetaţie, de frumosul parc al spitalului TBC, oficial numit "Spitalul de Pneumoftiziologie", un loc la fel de "păsări-friendly" şi unul dintre cele mai relaxante locuri din Sibiu, mai ales că nu sunt nici biciclişti, nici trotinetişti pe alei care să încurce atmosfera. 
E greu să gândeşti că aici, acum ceva secole, era activitate militară, oameni în armuri complicate, grămezi de ghiulele, tunuri, butoaie, toi acei militari-mercenari care asgurau paza acestei proţiuni de fortificaţie a Sibiului. Pe nişte scări destul de hazardante, urc "sus", pe zid. Ca să văd ce vedeau paznicii "medievali" (aşa se spune, nu când e vorba despre ziduri, turnuri şi cetăţi. Tot e medieval, de la Menumorut până la Horia Cloşca şi Crişan) când îşi aruncau privirea după duşmani. Trebuie un efort de adaptare istorică, adică să elimini tot din peisajul actual, de la toate clădirile, în frunte cu fostul complex "Atlas" de pe Alba Iulia până la în principiu tot ce se vede acum. Aici este zona cea mai înaltă a Sibiului. De pe Soldisch ai o panoramă perfectă a TOT, de la nord-vest spre sud-est. Controlai drumurile care veneau dinspre Sebeş, Mediaş şi munţi. Un punct ideal de supraveghere, ales la modul cât se poate de deştept. Din punct de evdere militar, aproape o perfecţiune.
La fel, locul e foarte greu de atacat. Până ajungi la bastion, trebuie să traversezi o încrengătură de cursuri de apă combinate cu lacuri mai mari sau mai mici, doar pentru a te trezi, ud, în faţa unei pante enervant de înclinate, ideală pentru ca cei de sus să arunce în tine cu orice te poate scoate din luptă, de la beţe la arme de foc uşoare şi grele. În plus, tunelurile care ies din bastion sunt ideale pentru "comando"-urile sibiene care ar fi făcut ravagii să zicem noaptea, când de regulă atunci nu lupta nimeni, că somnul era somn.
În fine, dacă scapi de toate astea şi ajungi, cumva în vârf, ai în faţă un zid imens. Poţi trage cu artileria în el, pot bubui cărămizi dar degeaba, e umplut cu pământ, deci nu ajută mare lucru. Dacă foloseşti scări de asalt, şi ele sunt tot cam degeaba, pentru că brâul acela semicilindric din cărămidă era exact conceput să fie anti-scări. Adică nu ajungeai sus. Deci Soldisch este o operă de artă militară a vremii lui. Ca orice bastion dealtfel. De ce am spus asta? Pentru că mulţi ultranaţioalişti locali se bat cu cărămida în piept pe tema Sibiul -oraş necucerit, fără a aprofunda şi de ce. Poţi vedea tot aici cât de "sustenabil" a fost construită această fortificaţie: amestec de cărămidă şi piatră, pentru a economisi şi una, şi alta, deşi materialul principal de construcţie este cărămida. În zidărie, mai vedem diverse urme ale altor construcţii lipite de bastion de-a lungul timpului. 

Se poate vedea, aşa, mai pe după unul din pavilioanele de la "Prichindelul", şi "strămoşul" bastionului Soldisch, rondela de artilerie, mai exact o parte din porţiunea exterioară. Dar asta trebuie neapărat să te intereseze ca să o identifici.
A, era să uit. Dacă îţi iţeşti (pe riscul tău asumat) capul peste zidul dinspre Spitalul TBC se poate vedea, aproape neschimbat şi ne-poluat decât de vegetaţie, unul din vechile drumuri  ale Sibiului, care urca dinspre oraş şi pe sub bastion, ajungea la drumul principal. 

 
Bastionul Soldisch, prin interior

Bineînţeles că orice sibian care se respectă ştie despre tunelurile subterane, despre catacombele Sibiului, chiar dacă specialiştii le neagă cam prea vehement pentru nişte specialişti care ar putea lăsa loc şi de un "poate". Cum am mai spus-scris, aş vrea să văd un simpozion, o întâlnire publică între cei care spun că avem şi cei care neagă (mult prea) intens aşa ceva, să vedem cine are dreptate. 
Ei bine nişte semi-catacombe a căror existenţă nu poate fi negată pentru că ele pur şi simplu există prea sub nasul nostru, sunt cele de la Soldisch. Cele trei intrări se văd din stradă. Una dinspre Bastionului, alte două dinspre Şoseaua Alba Iulia. Altă (posibilă) intrare, de fapt ieşire, este şi ea vizibilă, din locul viran "proprietate privată", care, până la îngrădirea ei, era un fel de Hotel Homeless, chiar dacă acum nu mai are legătură cu interiorul bastionului, la fel cu cea de la rondela de artilerie, de pe "teritoriul" Centrului "Prichindelul" sau cu "pivniţele" din valul de pământ dinspre curtea spitalului de Pneumo. 

Acum, după multe promisiuni de-a lungul anilor, începute încă din era anti-pandemie, iată că faptul s-a împlinit. Pentru prima oară în istoria recentă a oraşului, sistemul de tuneluri este (parţial, că se văd clar porţiuni zidite "suspect") deschis spre vizitare. Amatori? Nu prea mulţi, succesul zilei fiind totuşi, târgul de seminţe, unde s-au dat mostre gratuite şi ştiţi cum e românul când dă de ceva gratuit. Nu prea mulţi, dar pasionaţi şi din categoria celor care vin ca să vadă ceva pentru că îi interesează. Totuşi, mă aşteptam la o cantitate mai mare de sibieni. Nu de alta dar când ai mai prins şi când vei mai prinde ocazia să te plimbi PRIN Soldisch? Mai ales că, aşa cum am aflat, după acest eveniment totul va fi închis publicului, până la o dată viitoare. Deci trebuia profitat de ocazie. Plus că a fost gratis, plus că aveai şi ghidaj de la specialişti (adică specialist, cercetătorul Adrian Stoia, de la Muzeul ASTRA). 

Bineînţeles că nu am rezistat nici eu ispitei. Aşa că am luat la pas, alături de ghid, "subteranele" de la suprafaţa solului, "catacombele" de le vezi de pe trotuar, "tunelurile" sau cum se mai numesc în limbaj ştiristic. 
Locul este îngrijit, uscat şi proaspăt reabilitat. Iluminat cât se poate de OK, ca să vezi detaliile. Aici, înainte ca Muzeul ASTRA să intervină, proprietarii anteriori le-au folosit ca magazii (a se citi "şopru") de chestii inutile şi ca ladă de gunoi "istorică". Tone de reziduuri au fost scoase din aceste tuneluri. Acum e curat. Şi chiar dacă sunt cîteva multe ramificaţii, teama de a te rătăci nu există. Dar se vede clar că ceva lipseşte, că aceste tuneluri-catacombe erau mult mai lungi dar că la un moment dat, au fost "cenzurate" sau, hai să zicem, "compartimentate" prin zidire. 

Scopul lor era comunicarea şi depozitarea. Deci trebuia să fie o "cale" care să ducă în interiorul bastionului şi/sau din interiorul fortificaţiei. Pentru că tu aperi din interior spre exterior, nu umbli prin faţa zidurilor (şi implicit a adversarului) să cari ghiulele, saci cu pulbere, mâncare, alte chestii. Ei bine, la stadiul pe car-l vedem acum în teren, aşa ceva lipseşte. Mai lipseşte comunicarea cu "tunelurile" din josul terasei, de sub bastion, pe care nu trebuie să fii super-istoric ca să o deduci. Nu sunt largi, ci cam de un om şi jumătate, aşa. Sunt ideale în caz de caniculă, pentru că este o diferenţă vizibilă faţă de exterior (era sâmbătă, zi de vară, spre desodebire de duminica ce a urmat, când am avut toamnă târzie. Pe jos, nisip sau praf argilos, nu mi-am dat seama clar. La cărămizile de construcţie s-a lucrat, ele fiind "curăţile" ca să arate bine, ceea ce a cam tăiat din originalitate şi din posibilele grafittiuri, care unele ar fi putut să fi fost interesante. Corpurile de iluminat sunt şi ele de dată recentă, oferind o lumină suficientă ca să dea atmosferă locului. Acum, din "tuneluri" poţi face traseul: curtea exterioară dinspre Bastionului – curtea exterioară doinspre Şoseaua Alba Iulia. Acolo este interesant poate şi din motivul că eşti dincoace de gard. 

Ce e dincoace de gard…

Păi, poţi vedea de aproape intrările din zid care ţi-au generat atâtea vise romantice anii trecuţi, poţi admira cele patru ghiulele (două mari şi două mici) care sigur erau chiar şase dacă te uiţi la lipsurile din zidărie, ghiulele încastrate în bastion ca "amulete" anti alte ghiulele, pe considerentul că, la fel ca trăznetul, "o ghiulea nu cade în acelaşi loc" (da asta era înainte de primul război mondial sau de frontul de est din al doilea, unde concentraţia de artilerie folosită a demolat ideea aceasta "tradiţională"). Mai poţi vedea un alt "tunel", mult mai larg, dar sub casa "nouă" de la stradă, abia vizibil de la nivelul solului. Ai putea spune că e o intrare într-o pivniţă, dar, exact pe partea cealaltă, mai e unul asemănător. Altă variantă nu mai ai decât cea a unui fost curs de apă care trecea pe acolo, pe sub casă. Ajuns acasă, verifici pe hărţile vechi şi bingo, ai avut dreptate. Un curs de apă venea de pe actuala Şaguna şi cobora înspre partea de jos, unde erau alte cursuri de apă care deserveau morile din zonă (de unde şi strada Morilor). Placa de marmură cu stema Sibiului este de dată mai recentă, posibil interbelică. 
O altă surpriză o găsesc pe Bastionului. Nu faptul că intrarea in subsolul "Casei Grădinarului" (cea frumoasă, barocă, ce a stat crăpată multă vreme) este identică cu intrările în "subteranele" bastionului, nici că postul de transformare vechi a fost construit intenţionat în formă de turn ca să se încadreze în peisaj (asta cu incadrarea în peisaj n-au prea prins-o arhitecţii de şcoală nouă) de, dacă nu eşti de-al casei, chiar crezi că turn devenit PT, cum era Turnul Dulgherilor de pe Cetăţii. Ci faptul că în bastion ar mai fi o bucată de ghiulea, ce-i drept fărâmiţată bine. 
În rest, e amuzant că am citit pe net într-o ştire făcută din reportofon că "sibienii" au venit aici şi au făcut şi dres, deşi eu m-am întreţinut cu o familie de braşoveni (în fine mai sibieni în materie de cunoştinţe despre Sibiu decât mulţi băştinoşi mai vechi sau mai noi şi da, am scris "băştinoşi") şi că încă mai vedeam figuri demi-dezolate care mai întrebau de târgul de seminţe.

Şi cu asta gata distracţia, a fost frumos, a fost deschis, sperăm că se va face ceva şi pe mai departe cu locul acesta, că Sibiul e oricum în criză de a arăta ceva interesant şi NOU celor care-l vizitează. Că selfiurile de pe Podul cu lacătele Minciunilor nu se pun, nici berile una la preţ de trei de pe centru şi nici măcar pomii cu coroana pătrată de pe Oţelarilor, ultima găselni… pardon descoeprire a Primăriei, care or fi interesanţi şi ei, dar la nivel de "care sunt cele şapre minuni din Caracal".

Bastionul Soldisch, ceva istorie

Bastionul Soldisch este cel mai mic dintre cele patru bastioane care le-a avut cetatea Sibiului în perioada ei de maximă fortificare. Se numeşte aşa, "Soldisch" de la, în traducere, "mercenaril", "soldaţi/militari plătiţi (de profesie), în maghiară "zsöldos" care însemnă exact "mercenar". Adică militar de profesie, angajat şi plătit. Exact cum erau mulţi în acea vreme. Pe faimoasa hartă a lui Giovanni Morando Visconti de la 1699 apare, greşit, ca "Bastione Zolner". "Zollner" în germană, fiind "vameş", deci bastionul s-ar fi numit "bastionul vameşului/vameşilor", ceea ce nu prea ar fi real. 

A fost ridicat între 1622 şi 1627. În cinci ani, cu mijloacele şi posibilităţile de atunci, că de era construit acum, ar fi durat mai mult şi ar fi fost apoi spart de cei de la gaze, antene de mobil, apă-canal şi garanat cât mouse-ul meu de acum, adică o lună fix-fix şi ceva. Dacă ar fi fost gata la termen. 
Construcţia face partea din "îmbunătăţirile" aduse centurii a IV-a de fortificaţii, cunoscută şi ca "Centura a V-a" în care au fost incluse dublarea zidurilor pe unele porţiuni "sensibile" de a fi atacate (Coposu-Şaguna) construirea Turnului Gros (de fapt un mini-bastion înarmat la maximum) a rondelei Dogarilor şi a bastioanelor de la "colţurile cetăţii" (Haller, Cisnădiei, Turnului Ocnei şi Soldisch, cel mai nou). Cum am spus, anterior, era o rondelă de artilerie.
 
Se mai numea şi Bastionul "Turnătoriei", aceasta pentu că, la un moment dat, era acolo şi un atelier de turnat de ghiulele. Dar, după secolul al XVIII-lea, ştiinţa ca şi dotarea militară, au evoluat, aşa că fortificaţiile sibiului ori s-au ruinat de voie, ori au primit alte destinaţii, mai puţin belicoase. 
Soldisch a devenit, astfel, ba joagăr, ba moară, ba crescătorie de cerbi (da, de cerbi). La 1785, bastionul este cumpărat de Michael von Brukenthal care, după gustul vremii şi în contextul noii mode din lumea bună a plimbărilor de dragul plimbării prin decoruri mitico-romantice, a amenajat aici "Grădina cu ruine". Loc de promenadă, cu o grădină "englezească", cu terase, cu ruine artificiale, cascadă artificială şi o și oranjerie. 
Michael von Brukenthal moare iar Soldisch trece de la un proprietar la altul, până la un anumit Josef Bayer, fabricant de pălării, care a folosit locul ca pepinieră de lămâi sau în fine citrice, nu mai reţin prea bine. Bayer vinde apoi locul instituţiei "Kronstädter Pensionsanstalt"/ "Institutului Braşovean de Pensii". Acesta, la rândul lui, îl vinde la licitaţie iar la 1869 ajunge în posesia lui Gustav Adolph Conrad, specialist forestier, fondatorul Departamentul Transilvănean de Silvicultură şi, la un moment dat, şef al Districtului Forestier Cezaro-Crăiesc Sibiu. Tot Conrad a fost cel care a "întemeiat" (prin elaborarea proiectului) staţiunea Hohe Rinne – Păltiniş.

Acest Conrad face călătorii în zona Trieste şi e impresionat de castelul Miramare de la Adriatica, reşedinţa arhiducelui Ferdinand Maximilian von Habsburg, viitor împărat Maximilian de Mexic, împuşcat la 1867.  Aşa că a decis ca să transforme reşedinţa sa de pe Soldisch, numită Vila Conradi, într-un mini-castel a la Miramare, care să copieze oarecum originalul, plus un adasos de grădină "italiană" pe lângă cea "engleză". 
Gustav Adolph Conrad moare la 1903, terenul și "Villa Conradi" devenind proprietatea fiului, Gustav Conrad, care era şi director al Orfelinatului. Moare şi el la 1923, iar terenul şi clădirile intră în proprietatea Bisericii Evanghelice. Se pare că prin anii ‘40 Villa Coradi a fost modernizată, turnul model "Miramare" demolat iar grădina desfiinţată. După naţionalizare, aici a fost Căminul de copii, "Leagănul de copii" iar acum Complexul de Servicii Comunitare "Prichindelul"). 

Pe partea dinspre şosea a existat în secolul al XIX-lea o moară. Aici se construieşte şi se deschide la 1912 Căminul de Copii Şcolari, în clădirea cea nouă pe care o ştim acum, şi care îl are ca arhitect pe celebrul baron Josef Bedeus von Scharberg. Turnul se spune că ar fi fost ridicat ca un omagiu adus Turnului Aurarilor de pe Soldisch (parcul ASTRA) demolat de municipalitate în 1881. 

Notă: partea istorică a fost posibilă graţie "bibliografie" de pe pagina web (www.wolffzeit.de) a cercetătorului şi iubitor al Sibiului Günther Wolff, "Călătorie în timp prin Sibiul Vechi"/"Wolffzeit. Reise durch Alt-Hermannstadt-Sibiu-Nagyszeben".

Se mai face ceva?

Dintr-o discuţie auzita aşa, en passant, acolo, aflu că lucrările de re-descoperire a tunelurilor de la Soldisch şi de reamenajare a locului, deocamdată stagnează din lipsă de fonduri. Interesant, pentru că, anul trecut, Soldisch-ul era în top şi pe primele pagini ale presei locale mai ales, reabilitarea şi repunerea lui în circuitul turistic-cultural fiind aproape de faptă. 

DE exemplu, pe 29 octombrie 2023, ministrul culturii, Raluca Turcan dădea, într-o postare pe facebook, Sibiul ca fiind "un model constant de bună practică și exemplu de dezvoltare prin cultură, lucru care se datorează în mare măsură bunei colaborări dintre Primărie, Consiliul Județean Sibiu și instituțiile subordonate, precum și autoritățile centrale".
Despre Soldisch, spunea, la fel, că "dezvoltarea unei platforme culturale și educaționale pe strada Bastionului este intenția subsecventă a autorităților sibiene, cu scopul evoluției unei noi infrastructuri de valorizare a patrimoniului cultural din municipiu".
În plus, ca ministru al culturii, Raluca Turcan se declara "partener al tuturor inițiativelor cu focus prioritar pe facilitarea accesului la cultură în rândul tinerilor, și am identificat astăzi, împreună cu echipa mea, soluțiile prin care vom sprijini concret acest demers sibian astfel încât bastionul să devină un pol de legătură între generații, între perioade istorice şi diverse etnii".
Deci cum rămâie aici? Avem o situaţie pe jumătate făcută pe jumătate nu, care riscă să rămână aşa din aceleaşi motive pe care le ştim şi le vedem, sau insituţiile sibiene, tare amatoate de imagine proprie şi de fotografii faine puse pe reţelele sociale chiar sunt capabile să-şi dea mâna şi, alături ce centru, să colaboreze pentru ceva benefic şi pentru Sibiu, şi pentru istoria lui, şi pentru turiştii lui? Rămâne de văzut. Deşi răspunsul, ca şi rezultalele finale, îmi pare că le cunosc deja.