S-a născut la Orlat ca fiu al medicului militar Julius Friederich Bielz și al soției acestuia Bertha, fiica politicianului transilvănean, cunoscut în epocă, Jakob Rannicher și nepotul lui Eduard Albert Bielz. Străbunicul său Michael Bielz din Biertan, profesor de desen în Sibiu este cel care în anul 1822 a inaugurat primul atelier litografic din Ardeal (Johann Alois Senefelder 1771-1834 a fost actor și dramaturg german inventatorul, în anii 1790 la Praga, a tehnicii de imprimare a litografiei).

Urmează cursurile Gimnaziul săsesc din Sibiu, astăzi Colegiul Brukenthal, finalizate   în 1902. Și-a început studiile superioare de drept, etnografie și istoria artei la Academia de Drept din Kecskemét (Ungaria), continuate apoi la Berlin, München și Cluj în perioada anilor 1903-1907. La scurtă vreme după absolvirea cursurilor dobândește și titlul de doctor  în Drept al  Universității  din Cluj. Începând cu anul 1908, timp de un deceniu activează în funcția de consilier la Înalta Curte de Conturi de la Viena (1908-1918).

   După izbucnirea marii conflagrații mondiale, participă la bătăliile Primul Război Mondial în calitate de căpitan în rezervă; pentru destoinicia implicării sale în război este onorat  în anul 1917 cu medalia „Crucea de Război” clasa a III-a.

În perioada anilor 1920-1924 a fost reprezentant al statului român în Comisia internațională de lichidare a dublei monarhii unde s-a ocupat, în mod special, de bunuri de artă și arhive.

        Pasionat de istoria artelor și de etnografie este atras ca un magnet de Muzeul Brukenthal cu valorile sale devenind în 1927 custode onorific al colecțiilor. Un an mai târziu, în 1928, funcția de director general îi revine lui Rudolf Spek, colaboratorul său exemplar în inventarierea științifică a colecțiilor muzeale. Aici, în aceastăprestigioasă instituție de cultură își desfășoară întreaga activitate științifică, ajungând în anul 1955 director adjunct și șef al Galeriei de Artă al muzeului sibian, secondându-l cu succes pe dr. Nicolae Lupu, directorul acestuia.

 De-a lungul anilor a ocupat o serie de funcții: Președinte al Consiliului Cultural al Grupului Etnic German din România; Președinte al Asociației „Sebastian Hann” pentru încurajarea artei autohtone (1927-1940); Președinte fondator al „Societății Prietenii Muzeului Brukenthal”/„Gesellschaft der Freunde des Brukenthalischen Museum”  (1930-1943). A fost totodată Președinte al Consiliului cultural al Comunității Germanilor din România (1937-1940) și redactor șef al publicației „Mietteilungen aus dem Baron Brukenthalischen Museum”, cu apariție în intervalul 1931-1947. A fost de asemenea membru marcant în redacțiile  publicațiilor „Verein für Siebenbürgischen Landeskunde” (1933) și „Muzeul Brukenthal. Studii și Comunicări” (1956). A mai deținut și alte funcții importante în domeniul culturii din țara noastră, în teatru și arhive.

 Începând cu anul 1948, după naționalizarea Muzeului „Brukenthal”, a fost desemnat asistent al Ministerului Artelor pentru muzeu. Doi ani mai târziu a devenit un apreciat colaborator al Institutului de Istoria Artei al Academiei Române.

Timp de aproape trei ani (1956-1958) a funcționat ca cercetător la Secția de științe sociale a Filialei Cluj a Academiei Republicii Populare Române.

Priceput colecționar, a  donat Muzeului „Brukenthal” colecția sa care, în anul 1997, a stat alături de colecțiile lui Emil Sigherus, Wilhelm și Gisela Rosa Richter, Carl Engber și Erwin Ulbrich la baza înființării Muzeului de Etnografie și artă populară săsească „Emil Sigerus” de la Sibiu. Referindu-se la Julius Bielz, istoricul dr. Vasile Ciobanu scria următoarele: „Jurist prin formație, a fost un cercetător pasionat al artei și etnografiei săsești, cu contribuții la cunoașterea și studierea tezaurului de artă de la Muzeul „Brukenthal” din Sibiu, a meșteșugurilor artistice, a vieții și operei unor plasticieni sași, a unor obiceiuri și tradiții ale sașilor transilvăneni.  A fost primul care a cercetat domenii ca grafica, viața și opera unor artiști din Transilvania” (Enciclopedia reprezentanților scrisului istoric românesc, vol. I, Suceava, 2021, p. 245).

               OPERA: a scris și a publicat peste 100 de lucrări pe teme de istoria artei și istoria culturii, ca unic autor, mai rar în colaborare, în volume colective și publicații de specialitate din țară dar și din Austria, Germania, Slovacia. Dintre acestea menționăm aleatoriu: Eine Siedlung deutsch-mährischer Wiedertäufer in Siebenbürgen, 1926; Eine „Habaner”-Töpfersiedlung in Siebenbürgen, 1927; Wienzer Krüge”, 1927;Die vorreformatorischen Messegewänder der evangelischen Pfarrkirche in Hermannstadt, 1931;  Porträtkatalog der Siebebürger Sachsen/Catalog cu portrete ale sașilor transilvăneni/, Leipzig-Hamburg, 1936; Die Zunftaltertümer im Baron Brukenthalischen Museum, 1937; Die volkstümliche Malerei der Siebenbürger Sachsen, 1939; Schrifttum zur Kunst in Siebenbürgen/ Bibliografie despre arta din Transilvania, Krakau/Cracovia/,1943; Die Graphik in Siebenbürgen/ Grafica în Transilvania, Herrmannstadt/ Sibiu, 1947 ; Hans Hermann, București, 1955; Portul popular al sașilor din Transilvania, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1957; Die Volkstracht der Siebenbürger Sachsens, Bukarest, 1957; Contribuții la istoricul vechei legătorii de cărți din Transilvania, Sibiu 1956; Manufacturile de ceramică fină din Transilvania, Sibiu, 1956; Arta aurarilor sași din Transilvania, București, 1957 – cu ediții în limbile germană, franceză, engleză și rusă (Horst Weber, Kunstgeschichtler und Volkskundler, în: „Neuer Weg Kalender”, 1984, p. 77-79). A publicat în colaborare cu dr. Cornel Irimie lucrarea Unbekannte Quellen zur Geschichte der siebenbürgischen Volkstracht des 17.-19. Jahrhunderts. La data la care a redactat articolul, Horst Weber amintea și de o sinteză intitulată Geschichte von Kunstgewerbe und Volkskunst der Siebenbürger Sachsen. Mit besonderer Berücksichtigung der Beziehungen zum rumänischen und ungarischen Volke, 1944-1945/ O istorie a artei decorative și a folclorului la sașii transilvăneni. Cu specială privire asupra interferențelor cu cultura populară română și maghiară.

Un domeniu în care Bielz s-a manifestat plenar este cel al picturii transilvănene. Nume ca Tobias Stranovius, Anton Steinwald, Anselm Wagner, Johann Martin Stock, Franz Neuhauser (vezi studiul lui Bielz intitulat: Familia pictorilor Neuhauser și începuturile peisagisticii transilvane, în: „Studii și comunicări de istoria artei”,1-2, 1956), alături de cele ale cercului de pictori de la 1850: Theodor Glatz, Gustav Albert Schiwert, Heinrich Trenk, Theodor Benedikt Sockl, Clara Adelheid Soterius von Dachsenheim, Heinrich Zuther, Wilhelm Berg, Johann Agotha, Ion Costande (publicat din lăsământul lui Bielz de Harald Krasser în anul 1970) și Hans Hermann, au constituit temele unor studii mai scurte sau mai elaborate ale sale. Pentru mai multe detalii sugerăm, celor interesați, și consultarea Fondului familiei Bielz păstrat la Arhivele sibiene.

S-a stins din viață la data de 9 iunie 1958 în urma unui infarct suferit la un concert susținut în Sala de spectacole a Asociațiunii (astăzi Biblioteca județeană „Astra”), sală în care, cu doar câteva săptămâni înainte, conferențiase pe o temă inspirată de viața și activitatea lui Samuel von Brukenthal. Este înhumat în Cimitirul municipal din Sibiu în cavoul familiei. 

            Săptămânalul de cultură „Tribuna” din Cluj informa cititorii cu privire la tristul eveniment: „În seara zilei de 9 iunie a.c., a murit cunoscutul etnograf și istoric de artă sas, Dr. Julius Bielz, în vârstă de 74 ani. Mai bine de jumătate de veac, dr. Julius Bielz a cercetat comorile artistice ale sașilor din Transilvania, publicând câteva sute de articole și studii, valoroase prin temeinicia documentării, prin obiectivitatea științifică… Dr. Julius Bielz a muncit neobosit până în ultima clipă a vieții sale, pe care a dăruit-o generos științei progresiste din patria noastră și frăției dintre popoarele conlocuitoare”.

 Otto Czekelius  (1891-1974)

Viitorul arhitect s-a născut într-o zi de miercuri 21 august 1891, în zodia Leului, într-o familie din elita săsească a vremii: bunicul său, Daniel Czekelius, a fost constructor și geolog cu studii la Politehnica din Viena, cu o notabilă activitatea pe șantierele de construcții la Sibiu, Timișoara și apoi din nou Sibiu, în calitate de conducător la Direcția de Construcții a Transilvaniei (Siebenbürgischen Landesbaudirektion). Mama sa, Wilhelmine, era o descendentă a familiei Rosenthal (Stephani, Brigite, Otto Czekelius. 1895-1974, în: Taten und Gestalten. Bilder aus de Vergangenheit der Rumäniendeutschen, II. Band, hora Verlag, Hermannstadt/Sibiu, p. 175). Un unchi al tânărului Otto, Aurel Czekelius (1841-1927) a activat în același domeniu construind, printre altele, podurile peste Dunăre, Elisabeta și Franz-Joseph din Budapesta.

Tatăl său, Daniel Karl Hermann Czekelius, de profesie medic, a îndeplinit, o vreme, funcția administrativă de director general al Spitalului municipal sibian.

Otto Czekelius studiază la Gimnaziul Brukenthal unde susține bacalaureatul, apoi participă la Primul Război Mondial cu gradul de locotenent. În acest conflict, care împarte planeta în două tabere, își pierde fratele geamăn.

 În această postură călătorește cu armata în zona Dalmației, dar și în alte regiuni ale Imperiului Austro-Ungar, desenează și pictează o serie de obiective (biserici, monumente, peisaje etc.) aducând acasă un bogat material documentar. 

Lăsat la vatră în 1918, la finalul războiului, Otto Czekelius pornește spre Germania, țară unde studiază arhitectura, mai întâi la München apoi la Berlin-Charlottenburg; în perioada studenției intră în contact cu o pleiadă de personalități marcante ale arhitecturii germane interbelice. Printre susținătorii săi în această perioadă se numără și arhitectul evreu Alfred Breslauer (1866-1954). Acesta i-a încredințat conducerea propriului birou de arhitectură imediat după terminarea studiilor, desemnându-l, totodată, diriginte de șantier la construcția Ambasadei germane din Madrid.

   Pornit în anul 1923 spre Peninsula Iberică, Otto Czekelius va rămâne pe meleagurile spaniole, loc unde trăiește și muncește timp de două decenii, până în anul 1943, ca arhitect și apoi ca arhitect-șef al Madridului (perioada de unsprezece ani, 1925-1936).

 În 1929, autoritățile din Madrid și Institututul Geografic Național din Spania (Instituto Geografico National) au întocmit Planul orașului Madrid la scara 1:2000 (Plano de Madrid 1:2000). Lucrările grafice au fost realizate de Otto Czekelius și Francisco Garcia Marcadal. La concursul proiectelor de modernizare a capitalei spaniole el ocupă locul al doilea, câștigătorul locului I a fost desemnat în persoana fostului său profesor din Berlin, arhitectul Hermann Jansen (1869-1945).

Sunt anii de glorie ai arhitectului, perioadă în care Otto Czekelius își pune amprenta și asupra proiectelor de sistematizare a orașelor Zagreb și Sevilla; a fost colaborator la o serie de publicații ale vremii, a realizat benzi de desene animate și, în același timp, a fost și un apreciat producător de film.

A luptat, fiind  singurul sibian de partea republicanilor, în brigăzile internaționale din Spania. Arestat și întemnițat pentru „convingerile sale democrate”, după victoria lui Francisco Franco (1892-1975), a fost încarcerat timp de un an de zile. După eliberare, rămâne în Spania până în anul 1943, înainte de terminarea celui de Al Doilea Război Mondial, an în care a revenit la Sibiu. Se angajează mai întâi la Muzeul Brukenthal unde realizează, de-a lungul anilor, mai multe monografii ale artiștilor sași din Transilvania. Prin intermediul lui Rolf Schuller, o parte din lăsământul lui Czekelius a fost depus la Biblioteca de la Schloß Hornek din Gundelsheim.

A fost căsătorit cu Katharina, născută Brandsch împreună având un fiu – Peter Alexander Michael, botezat în anul 1947 („Kirchlicher Bläter”, anul XXXVIII, 1947, nr. 38 din 17 septembrie).

Presa contemporană menționează numele său ca făcând parte din echipa de arhitecți ai Sibiului premiați la concursul internațional pentru proiecte de construcții tip, din Republica Populară Bulgaria, într-o competiție cu țările foste comuniste („Lupta Sibiului”, anul VI, 1949, nr. 59 din 9 octombrie, p. 3). 

Fiindu-i recunoscută valoarea profesională de către autoritățile vremii, Czekelius ocupă, în anul 1958, funcția de șef al Secției de arhitectură și sistematizare a burgului nostru („Flacăra Sibiului”, anul XV, 1958, nr. 2813 din 16 aprilie).

La începuturile comunismului se încerca instituirea unui proiect, agreat de conducerea politică de atunci, dorindu-se demolarea unui șir de clădiri medievale vechi de câteva sute de ani de pe latura de nord a Pieței Mari sibiene cu intenția de a construi blocuri de locuințe. Planul autorităților nu s-a materializat, acesta a fost blocat datorită eforturilor și luptei fără preget a arhitectului Otto Czekelius, omul care a reușit să salveze moștenirea urbanistică a Sibiului datorită prestigiului său profesional și a  valoroasei sale experiențe în domeniu. Iată ce consemna o publicație a timpului: „Se cuvine remarcată munca arhitectului șef al orașului, Otto Czekelius, care se ocupă de aceste probleme cu migala unui cercetător și restaurator competent” („Munca”, anul XVIII, 1962, nr. 4658 din 26 octombrie, p. 4, art. Pe sub arcadele vechiului Sibiu).

Același arhitect, după o luptă susținută și de multe ori epuizantă, a salvat de la demolare și Sinanoga din Sibiu, edificiu construit în anii 1898-1899 după planurile arhitectului Ferenc Szalay.

Alături de dr. Cornel Irimie (1919-1983), cercetător în domeniile etnografiei și folclorului, creatorul și organizatorul „Muzeului civilizației Populare Tradiționale din Dumbrava Sibiului”, Otto Czekelius s-a implicat activ în transpunerea în viață a proiectului Muzeului etnografic în aer liber din cunoscuta Dumbrava Sibiului, astăzi Complexul Național Muzeal „Astra” din Sibiu.

Timp de peste un deceniu și jumătate, în partea finală a vieții sale, a îndeplinit sarcinile de arhitect-șef al municipiului Sibiu, calitate în care coordonează o întreagă campanie de restaurare a cetății medievale (lucrări ample de restaurare a fortificațiilor în zonele Strada Cetății, a Manejului și la Bastionul Soldisch, demarate în anul 1962. Pentru Czekelius, ca vechi sibian, ideea de a participa la reconstruirea unor părți din vechiul burg medieval pare a fi înțeleasă ca o misiune, ca o datorie. În anul 1967 începe restaurarea  Primăriei vechi (azi Muzeul de Istorie din strada Mitropoliei).

 Lucrări de restaurare coordonate de Czekelius au fost și cele de la Turnul Sfatului, Casa Cojocarilor, ale unor clădiri vechi din Piața Mare dar și ale unor construcții de locuințe din cartierele Hipodrom și Terezian. Păstrarea centrului istoric prin evitarea de noi edificii, care ar putea ”tulbura armonia ansamblului” a fost una din dorințele arhitectului șef al Sibiului („Tribuna Sibiului”, anul I, 1968, nr. 20 din 12 martie). Grija pentru ”istoria de piatră a orașului nostru” răzbate și din interviul realizat de un reporter la publicației ”Flacăra Sibiului” cu arhitectul Otto Czekelius (anul XXIV, 1968, nr. 3830 din 31 ianuarie). O serie de alte articole generate de aspecte diverse ale Sibiului – problema parcărilor, a centurilor interioare pentru descongestionarea traficului, punerea în valoare ale ”perlelor de arhitectură” ale orașului nostru ș.a., semnate Otto Czekelius au fost publicate  în ”Scînteia”, ”Flacăra Sibiului”, „Neuer Weg”, ”Drum Nou”, ”Hermannstädter Zeitung”. 

            Profesionalismul și înalta ținută morală i-au fost răsplătite de vechiul regim din țara noastră prin conferirea Ordinului Muncii clasa a III-a și a Medaliei jubiliare ”A 25-a aniversare a eliberării României de sub jugul fascist”.

            Trecerea la cele veșnice, petrecută în 21 martie 1974, a fost însoțită de regretele familiei, ale prietenilor, și a întregii comunități sibiene.

                                                                                                Lucian GIURA