Continuăm cercetarea noastră în paginile „Gazetei Transilvaniei” cu a doua parte a anului 1895. Astfel, în primul număr al lunii iulie, ne reține atenția un articol intitulat O nouă prigonire prin care memoria cititorilor este reîmprospătată cu privire la ordinul ministrului de interne maghiar Perczel  din 15 martie 1895 „prin care a dat o strașnică poruncă tuturor autorităților ungurești, ca să se oprească colectele pentru monumentul eroului nostru Avram Iancu de la 1848/49, banii colectați să-i confiște și pe cei care vor colecta să-i pedepsească” (anul LVIII, 1895, nr. 146 din 2 iulie). Este menționat și ordinul ilegal dat de Simonis, căpitanul de poliție al Sibiului, prin care sunt arestați și deferiți justiției ziariștii Liviu T. Albini și Ioan Moța condamnați la 5 și respectiv 3 zile de detenție și „amândoi la suportarea cheltuielilor de întreținere în închisoare”. Ambii condamnați, prin avocatul Amos Frâncu, fac recurs la ministru („Gazeta Transilvaniei”, anul LVIII, 1895,  nr.158 din 16 iulie).

Românii din Munții Apuseni, în număr de peste 200, între ei, numeroși preoți, proprietari, învățători din comunele Cărpiniș, Roșia, Albac, Certege, Vidra, Bucium, Abrud și din alte localități din acea zonă adresează ministrului Perczel un energic protest contra ordinului amintit mai sus. („Gazeta Transilvaniei”, anul LVIII, 1895, nr. 216 din 29 septembrie).

În luna septembrie, la Țebea, în prezența Mitropolitului Ardealului Miron Romanul și a unui număr de 20 de preoți a fost resfințită Biserica ortodoxă din Țebea. Aici, sub umbra renumitului gorun al lui Horea, odihnesc osemintele lui Avram Iancu, al cărui mormânt era împodobit sărbătorește cu numeroase cununi de flori („Gazeta Transilvaniei”, anul LIX, 1896, nr. 200 din 11 septembrie). Publicația semnala că: „Festivitatea a decurs în cea mai perfectă liniște și ordine. Autoritățile administrative ungurești, care au fost bine reprezentate, n-au avut nici un prilej de-a interveni”. 

La acest context face referire și articolul Nălucirile unui raportor ungur, publicat într-un număr ulterior al ziarului. Se menționează faptul că la festivitatea de sființire a Bisericii din Țebea, publicația „Budapesti Hirlap” și-a trimis un corespondent special care, se pare, ar fi avut misiunea de a analiza și concluziona în ce măsură populația românească din comitatul Zarand mai ține tot atât de mult la Avram Iancu, „dacă se mai însuflețește așa de mult de memoria lui ca odinioară ?” („Gazeta Transilvaniei”, anul LIX, 1896, nr. 202 din 13 septembrie). Cu argumente istorice bine plasate, redacția gazetei românești combate elucubrațiile ziaristului budapestan trăgând concluzia : „memoria lui Horea și a lui Iancu încă tot n-a dispărut din ținuturile romantice ale Crișului!”. 

La rubrica Știrea zilei, cu titlul Fluierul lui Avram Iancu gazeta furnizează următoarea veste: „Din Sibiu ni se împărtășește îmbucurătoarea știre, că istoricul fluier al lui Avram Iancu a ajuns în cele din urmă în mâinile d-lui Iosif Sterca Șuluțiu, care de 27 de ani mereu l-a căutat. Fluierul a fost aflat de d-l avocat Gerasim Candrea din Baia de Criș” . Obiectul a fost predat lui Șuluțiu care avea de gând a dărui acest instrument muzical viitorului Muzeu național al Asociațiunii,  deschis oficial la Sibiu în anul 1905 („Gazeta Transilvaniei”, anul LXII, 1899, nr. 110, din 19 mai). Într-un număr ulterior al publicației, avocatul Candrea oferă detalii amănunțite cu privire la acest caz. Din respect pentru cititorii „Tribunei” oferim în  integralitate informațiile transmise lui Iosif Sterca Șuluțiu, prea puțin cunoscute: „Prea stimate Domnule! Fericitul Avram înainte de moartea sa, mai bine de un an se susținea în locul predilecției sale în Baia de Criș și, fără a avea o locuință stabilă, se adăpostea peste noapte când la unul când la altul, dar mai ales la covrigarul Ioan Liber (român), unde întins pe o targă, ce era dinaintea cuptoriștei, odihnea peste noapte și de unde prin fluierul său delecta și încânta publicul cu melodiile sale melancolice seara și dis de diminiață. Observ că regretatul Iancu înainte de moartea sa cu mai multe luni, având erupție de sânge, a fost îngrijit și căutat mai mult timp în spitalul comitatens de aici, de unde ieșind ca reconvalescent, își petrecea, după cum amintii mai sus, mai bucuros în Baia de Criș.

   Așa s-a întâmplat și în fatala diminiață a morții sale, că atins de un nou acces de tuse, i s-a rupt verosimil o arteră internă și sângerând și-a dat nobilul său suflet pe targa covrigarului Liber, la care rămăsese peste noapte.

Ioan Liber a fost primul care a dat de dezastru și care aflând fluierul în așternut l-a luat și l-a păstrat până ce mi l-a dat mie, ca o scumpă suvenire de la răposatul….” („Gazeta Transilvaniei”, anul LXII, 1899, nr. 140 din 27 iunie). 

În momentul trecerii în eternitate a  lui Iancu acesta avea asupra sa două fluiere. Unul dintre acestea l-am avut în mână în vremea când, în urmă cu patru decenii activam, în postura de custode (muzeograf conservator) la Muzeul Brukenthal, Secția de Istorie. Potrivit afirmației avocatului Candrea, se pare că acest fluier este cel donat de Iosif Sterca Șuluțiu Muzeului Asociațiunii care la rândul său intră în colecțiile Muzeului Brukenthal prin comasarea celor două instituții, după desființarea de către „culturnicii” comuniști, a Asociațiunii Astra.

În ceea ce privește cel de-al doilea fluier, un articol apărut în publicația brașoveană,  pare că aduce o lămurire a urmei acestuia. Articolul intitulat Al doilea fluier al lui Iancu este publicat în paginile „Gazetei Transilvania” și face cunoscut faptul că profesorul pensionar Gavril Trifu din Seini este destinatarul unei epistole întocmite de un fost coleg al său, pe nume Borbely,  între timp cadru didactic la preparandia din Cristurul Secuiesc. În respectiva scrisoare sunt furnizate date ale traseului urmat de acest fluier. Borbely afirmă că se află în posesia unui fluier, a unei pipe și a câtorva rânduri primite personal din mâna lui Iancu. Dar să lăsăm să curgă mărturia lui Borbely: „Ca student tânăr petrecusem adică anii școlari 1864/5 și 1865/6, ca instructor lângă copiii inspectorului de steamp (instalație de zdrobit minereul aurifer – n.n.), Iosif Veress în Gura-Roșie. Ajungând pe acolo am dorit să văd și să cunosc pe Iancu, și în decembrie 1864, cu ocazia târgului de țară din Abrud, l-am și cunoscut. Umbla prin târg. Eram mai mulți, l-am chemat în casină, l-am poftit cu noi la masă și l-am înduplecat să se lase să fie fotografiat. În vecini era un fotograf ambulant și acela făcu cu degrabă fotografia. Așa știu, că aceasta este cea dintâi fotografie a lui Iancu: e fotografiat șezând, cu bunda întoarsă pe dos, pălăria îndoită și cu pipa cu țeavă lungă în mână. Tot acest fotograf a fotografiat în primăvara următoare a doua – oară pe Iancu. Această poză îl arată stând, cu fluier la gură, și este mai bună decât cea de mai înainte. Aceasta am văzut-o reprodusă și în nr. 30 din anul 1880 al lui „Vasárnapi-Uiság”.

Într-o notiță intitulată Despre români se face o prezentare sintetică a noii cărți  Istoria tendințelor de naționalitate române și starea lor actuală, aparținând istoricului maghiar Benedict Jancso, autor al mai multor scrieri despre români. Recenta carte era  o continuare a unei mai vechi teme abordate de istoricul Jancso cu privire la tendințele de naționalitate ale românilor până la domnia lui Iosif al II-lea. Noua apariție editorială, un consistent volum însumând 800 de pagini, este structurată pe trei mari capitole: I. Epoca Horia, II. Dezvoltarea ideii de naționalitate română și III. Revoluția românilor din 1848-1849. Spre finalul acestui capitol, autorul dedică câteva pagini eroului munților, Avram Iancu, mai puțin obiective  în special în analiza principiilor politice de care Iancu era stăpânit, cu numeroase insinuări tendențioase.

Un scriitor maghiar de frunte, „om cu mintea acasă”, l-am nominalizat pe F. Szabo cel care referindu-se la Avram Iancu scria că: „ a fost însuflețit numai și numai de sfânta libertate, că n-a luat arma nici pentru vrˈun folos material, nici pentru a-și satisface poftele de răzbunare asupra maghiarilor, ci s-a luptat pentru idei mai înalte” spre deosebire de modul în care a fost zugrăvit în celebrul ordin al ministrului Perczel, drept  „un călău al libertății, ca un flagel al răzbunării și ca trădător de patrie…”,                             „căpitan de bandiți și alte insulte defăimătoare („Gazeta Transilvaniei”, anul LXII, 1899, nr. 266 din 1 decembrie).

Adânc mâhniți, membrii redacției „Gazetei de Transilvania” consemnează totala lor   nemulțumire față de acest gen de abordare: „ Așa înțeleg maghiarii și foile lor să se respecte memoria eroilor și martirilor noștri. O foiță maghiară care trece drept serioasă, zice că politica de naționalitate a guvernelor ungurerști nu poate fi niciodată atât de slăbănoagă încât să permită a li se permite românilor a-l sărbătorii, ori recunoaște ca erou. Atât a degenerat simțământul de „dreptate” al adversarilor noștri încât să nu se mai vrea să recunoască în țara aceasta ca eroi și luptători pentru libertate, decât pe Kossuth și ai săi. Tristă decădere!”  („Gazeta Transilvaniei”, anul LXII, 1899, nr. 270 din 5 decembrie).

Două numere consecutive ale publicației inserează luarea de poziție fermă față de atacul furibund al autorităților maghiare contra românilor transilvăneni, prin vocea medicului dr. Nicolae Comșa din Săliște, care solicita revocarea ordinului abuziv al ministrului Perczel, apărarea autonomiei administrative contra ingerințelor ilegale ale justiției, a autorității cauzelor judecate, imparțialitatea procurorilor, pretinzând satisfacție pentru insulta adusă memoriei lui Avram Iancu și prin aceasta poporului român și a luptelor lui pentru legitimitate și o egala îndreptățire națională și democratică.

În cazul Avram Iancu, Nicolae Comșa concluziona: „Aveam în vedere lămurirea legală și constituțională, că prin procedeurile nelegiuite în afacerea Iancu ale administrației și justiției, se frânge pacea și frăția între două popoare ale aceleiași patrii, pace care se poate asigura numai prin înțelegere reciprocă pe baza respectării conștiinței istorice și naționale și egalității înaintea legii a ambelor popoare” („Gazeta Transilvaniei”, anul LXIII, 1900, nr. 6 din 11 ianuarie).

Poporul român transilvan din care se trăgea Avram Iancu a știut aprecia moarte acestuia, cei 36 de preoți și zece mii de oameni, veniți din munți și văi, l-au condus pe ultimul drum plângând în hohote la auzul panegericului pronunțat de avocatul Gheorghe Secula („Gazeta Transilvaniei”, anul LXIII, 1900, nr. 7 din 12 ianuarie).

  In editura „Tipografiei”, o societate pe acțiuni din Sibiu, au fot tipărite trei cărți poștale ilustrate reprezentând: una „Cimitirul din Țebea”, alta „Gorunul lui Horea” și a treia, „Înmormântarea lui Avram Iancu”. În spatele publicului prezent la înmormântare se vede vechea biserică din Țebea și gorunul lui Horia („Gazeta Transilvaniei”, anul LXIII, 1900,  nr. 12 din 18 ianuarie).

Trei tineri și-au manifestat sentimentele de pietate față de memoria lui Avram Iancu, depunând o coroană de flori pe mormântul acestuia, și au fost deferiți justiției pentru această faptă. Coriolan Steer, George Novacovici și Ioan Scurtu, studenți în drept, au fost citați, ca acuzați în cauză penală, la judecătoria din Baia de Criș, învinovățiți că „ar fi agitat în contra religiei”. În data de 31 decembrie 1899, în biserica din Țebea, Ioan Scurtu a ținut un discurs în memoria lui Avram Iancu, după care George Novacovici a rostit la mormânt un panegiric despre faptele eroice ale lui Iancu.   Nedumerirea redacției este justificată: „Nu înțelegem ce ar fi putut comite acești tineri, conduși de iubire și venerațiune față cu memoria unui mare bărbat al națiunii lor, – în contra religiei – ? Este, poate, alt paragraf al codicelui penal care s-a folosit ca bază a prigonirii de față și codicele conține destule paragrafe pentru cei ce caută pretexte de urmărire. Ori cum ar fi însă, faptul însu-și dovedește că șovinismul provocator nu se mulțumește cu isprăvile sale de la pertractarea de acum două luni de la tribunalul din Alba-Iulia, ci voiește să-și câștige noi lauri prin apucături de acestea, deopotrivă odioase, ca și învechite, care nu dovedesc decât slăbiciunea celor stăpâniți de teamă și lipsiți de orice tact și prevedere”  (Idem). 

Apărători în proces au fost avocații: Francisc Hossu-Longin din Deva, Ștefan Ciceo Pop din Arad și Teodor Pop din Baia de Criș, petractările au durat ore în șir iar sentința dată în acest proces prevedea câte șase săptămâni de închisoare pentru fiecare din cei trei inculpați și o amendă de 150 de coroane. Această sentință a judecătoriei din Baia de Criș „se poate alătura pe deplin la sentințele monstruoase aduse pentru combaterea sentimentului național românesc în Ardeal, și mai ales în acele ținuturi unde domnește ura cea mai turbată în contra elementului românesc” (Gazeta Transilvaniei”, anul LXIII, 1900, nr. 26 din 4 februarie).

Articolul Apărarea în procesul de la Alba Iulia informează cititorii cu privire  la procesul lui Titus Liviu Albini, avocat apărător fiind celebrul jurist dr. Ștefan Ciceo Pop. Reproducem câteva pasaje din discursul acestuia: „Onorat tribunal! La rugarea amicului și conșcolarului meu, d-l Liviu Albini, candidat de avocat, am primit apărarea în acest proces și am plecat aici cu iluziunea că d-voastră veți pertracta causa „sine ira et studio” și credeam că, după ce banii, care și de altcum au fost în cea mai mare siguranță la Banca națională din București, sunt aduși și depuși la o bancă din patrie, asta va fi deplina probă, că aceia nu numai că n-au fost defraudați, ci din contră cu cea mai mare grijă apărați față de șovinismul destructiv al unui guvern ieșit din fire.

   Aceea ce am aflat însă aici, d-lor, întrece închipuirea și mintea omenească. În loc de a vedea obiectivitatea și liniștea, ce cu aureola gloriei împodobesc sanctuarul justiției, am văzut trista priveliște, cum un procuror inconștient și uitat de sine, secondat de d-l președinte, jignește cele mai sfinte sentimente ale unui popor întreg. Ura din partea procurorului, dezonorarea martorilor, disprețul față de cei mai fruntași bărbați ai Țării Românești, era cea mai groaznică parțialitate și îngenunchiere a justiției din partea d-lui președinte…” („Gazeta Transilvaniei”, anul LXIII, 1900, nr. 17 din 23 ianuarie). 

În viziunea  avocatului Pop, Iancu a fost eroul adevărat al evenimentelor din 1848 din Ungaria.      (va urma)

                                                          Lucian Giura