În paginile Tribunei, Ioan Slavici dezvăluie multe evenimente din culisele înfiinţării cotidianului, exemplificare a zicalei: «La toţi ni-i greu, la unii tot mereu». În „Foiţa Tribunei”, apărută în Tribuna nr. 47 (Sibiiu 28 februarie/ 12 martie 1887) apărea articolul „Tipuri contimporane, Piţigoii”. Reproducem articolul, semnat de chiar de scriitorul Ioan Slavici: «„Tribuna” e organul „Piţigoilor”. Eată un lucru, pe care Românii nu l-au sciut pănă acum! Se înfiinţează aici în Sibiiu un institut tipografic, care în timp foarte scurt umple lumea cu tipărituri românesci, şi un ziar român cuotidian, care străbate în cele mai largi cercuri, pune în emoţiune un întreg colţ din împărăţia aceasta şi dă ultima impulsiune pentru restabilirea unităţii noastre literare, ca Românilor de aici să nu le pară străin felul de a vorbi şi de a scrie al celor de preste Carpaţi, ear´ aceştia să nu se mai plângă, că li-e greu să cetească ceea-ce se scrie aici. şi românii nu sciau, că toate aceste nisce „Piţigoi” le-au făcut.

Ce sunt „Piţigoii” aceştia? Cine sunt ei? Cum au ajuns ei la rangul de „Piţigoi”? Cine li-a fost naşul?

Naţiunea, posteritatea trebuie să o scie aceasta. Naşul „Piţigoilor” e dl Diamandi Manole, preşedintele comitetului de direcţiune al „Institutului tipografic”. Om cu inima deschisă, vorbăreţ, darnic, totdeauna voios, cu deosebire accesibil pentru entusiasm, dl Diamandi Manole e fără îndoială una din cele mai simpatice figuri din societatea română dela noi. N´ar fi însă nici dl Manole ceea-ce este, dacă n´ar mai fi înzestrat pre lângă toate aceste şi cu o mică dosă de răutate. Căci, în zadar! – răutatea e sarea şi piperul vieţii sociale. Când dl Diamandi Manole e de faţă, trebue să bagi bine de seamă la tot ceea-ce faci ori zici, fiindcă e rău de gură acest bun prieten. Om cu multe experienţe făcut în practica vieţii, mult umblat prin lume şi cu deosebire bun observator, el te surprinde asupra celei mai mici slăbiciuni şi-ţi scoate adese-ori prin o singură vorbă nota caracteristică la iveală. Multă vreme profesorii nostri şi în genere oamenii nostri cu pretenţiuni de literaţi au avut slăbiciunea de a se perde în discuţiuni etimologice, când era vorba de lucruri practice. Dacă stai dar´ de vorbă cu cineva şi te perzi în teorii abstracte ori te abaţi dela obiect, dl Manole îţi strigă: „Haid – substantivule, – lasă-mă´n pace!”.

Un „substantiv” e ori-şi-ce om lipsit de bunul simţ practic, dacă nu e din întâmplare profesor, căci profesorilor li se cuvine acest atribut de drept, ca titlu de onoare. Dacă cineva vorbesce multe şi nu face nimic, e lăudăros, cheltuitor preste măsură ori doritor de a părč mai mult decât ceea-ce este, dl Manole trece înainte strigând: „Aş´! flanflé!” şi tot astfel înainte. – E rar omul, care se dă de gol în faţa acestui observator, fără-ca să i-se scoaţă la iveală nota caracteristică. Tot în glumă, tot cu dragoste frăţească, dar´ cu o admirabilă precisiune, încât e destul să scii cum îi zice dl Diamandi Manole, vorbind în glumă, unui om oare-care, pentru ca să scii, care e cea mai caracteristică trăsătură în firea acelui om.

Ei bine! De ce „Piţigoii” sunt tocmai „Piţigoi”? Piţigoiul e, precum se scie, o pasăre mititică, sprintenă şi neastâmpărată, care sboară mereu de ici până colo, scoţând nisce ţipete ascuţite, se vîră prin toate găuricele şi pişcă de ici şi de colo câte ceva, pasărea, despre care se povestesce, că odinioară, când păsările voiau să-şi aleagă rege, s´a ascuns sub aripa vulturului, ca el s´o ridice sus şi apoi, după-ce se va fi obosit el, să sboare ea din puterile ei mai sus ca dînsul, altfel o fiinţă foarte drăgălaşă, care nu supără pe nimeni. Sunt acum treisprezece ani, când se făceau pe aici pe la Sibiiu alegeri de metropolit, lumea era foarte agitată nu numai aici, ci pretutindenea, pe unde se află Români, – precum mi se spune, – chiar şi la Blaj. În mijlocul acestei agitaţiuni s´au ivit doi oameni, atunci cu treisprezece ani mai tineri ca acum, amândoi foarte mărunţei, foarte sprinteni, foarte neastâmpăraţi, amândoi „călugăraşi”, amândoi crescuţi sub aripile Metropolitului Şaguna şi adăpostiţi sub aripile Vicarului Popea, amândoi foarte zeloşi agenţi electorali, care se vîrau pretutindenea, unde se plănuia ceva, cum se vîră piţigoiul drăgălaş în bostanul cu semânţe.

„Haid, piţigoilor! – daţi-ne pace! – li-a strigat odată dl Diamandi Manole”. şi „Piţigoi” au şi rămas, ba chiar partidul, din care făceau parte, a primit de aici înainte numirea de partid al „Piţigoilor”, adecă partidul, cu care merg cei doi „Piţigoi”.

În sfîrşit, alegerea s´a făcut, „cel mai vrednic dintre toţi” s´a urcat în scaun şi „Piţigoii” au rămas pe jos, dar´ deocamdată tot sub aripa Vicarului Popea. Abia mai târziu au sburat unul după altul mai sus ceva. Astfel un timp oare-care tot se mai vorbia, aşa în glumă, despre „partidul Piţigoilor” pus, tot în glumă, alăturea cu „Clicaşii” sau „Familia”. În timpul acesta se întorc aici la Sibiiu de la universităţile germane câţiva oameni tineri, întraţi, ca mine, în curentul literar pornit de „Junimea” dela Iaşi şi de aceea încă pe atunci amici ai mei. Este Dr. Daniil Barcianu, Ioan Bechnitz, Eugen Brote, Dimitrie Comşa, Simeon Popescu – şi mai târziu alţii ca Dr. Nicolae Maier, Dr. Ioan Crişian, – câţiva oameni, cari vreau să lucreze în direcţiunea indicată de „Şcoala de la Iaşi” şi se simt împedecaţi în lucrarea lor de luptele petrecute mai nainte în biserică şi în viaţa politică, lupte, în a căror continuare nu vreau să se angageze, fiindcă cu totul altele erau preocupaţiunile lor. Trebuiau însă să-şi caute un centru de lucrare literară şi, foarte firesce, l-au căutat acolo, unde puteau să-l găsească, la „Tipografia Archidiecesană” şi la „Telegraful Român”, acolo, unde găsiau şi pe oamenii, care lucraseră mai nainte ca dânşii pe terenul literar, pe Nicolae Popea, Nicolae Cristea, Zaharia Boiu, Ioan Popescu şi alţii. Începându-şi lucrarea, acest mic grup de oameni tineri, preocupat numai de cestiuni literare, şi-a păstrat totdeauna individualitatea şi s´a ţinut în reservă faţă cu luptele ce se urmau în viaţa politică şi în cea bisericească. El însă n´a putut să rămână nebăgat în seamă, căci trebuia neapărat să se alipească mai strâns de cei ce-l sprigineau şi să se pună în conflict cu cei ce-l împedecau în lucrarea lui.

Încă acum zece, unsprezece ani acest grup discuta cu multă stăruinţă cestiunea înfiinţării unui ziar cuotidian, ca mijloc de înrîurire literară, şi dl Nicolae Cristea, atunci redactor al „Telegrafului Român” şi dl Ioan Bechnitz cel mai zelos dintre membrii grupului, erau înţeleşi cu mine asupra tuturor amănuntelor. Întrebarea încă nedeslegată era numai, cine creează mijloacele şi cine spriginesce întreprinderea, când atât de mulţi o combat. Ne-am pus dar´ cu toţii pe lucru, pentru-ca să facem încetul cu încetul ceea-ce deodată nu era cu putinţă, contribuind cu puterile noastre pentru ridicarea aşezămintelor create de Şaguna. „Vom lucra – ziceam – cu toţii, ca să ridicăm „Tipografia Archidiecesană”, şi să scoatem „Telegraful Român” nu de două-ori numai, ci deocamdată de trei, apoi de patru-ori pe săptămână şi în cele din urmă, dacă vom fi străbătut, în toate zilele”. Da! – mai era însă la mijloc şi Metropolitul Miron, care ţine biblioteca rămasă de Şaguna bătută cu cuie, pentru-ca nu cumva să se folosească cineva de ea. şi Metropolitul Miron, ca preşedinte al comisiunii tipografice, îşi bătea cuiele pretutindenea, unde cineva voia să înceapă vre-o lucrare. Dacă scriai vre-o carte, îţi cresceau peri albi mai nainte de a fi ajuns s´o vezi pusă sub tipar; dacă scriai ceva în „Telegraful Român”, amăriai zilele dlui Nicolae Cristea, mult martirisatul redactor. Timp de câţiva ani am scris mult pentru „Telegraful Român”, abia s´a publicat însă ceva, fără-ca să fi fost chemat redactorul la raport. Tot astfel o păţiau şi alţii, încât era o adevărată cestiune de caritate creştinească, dacă mai e ori nu să scrii pentru „Telegraful Român” ceva potrivit cu sentimentul public al Românilor. Cu toate aceste s´a lucrat şi mult s´a făcut. Luptându-se la tot pasul cu Metropolitul şi cu toţi cei ce fie din interes, fie din preocupaţiune, fie din deosebire de convingeri îl ajutau, grupul din Sibiiu a mers mereu înainte. Când a văzut, că nu poate răzbi, s´a mulţumit să scoaţă foaia deocamdată numai de trei-ori pe săptămână; când a văzut, că prea mare este resistenţa ce întîmpină ortografia fonetică, s´a mulţumit să publice „Foiţa Telegrafului Român”, drept adaus pre lângă foaie, cu ortografia fonetică mai de transiţiune, ca cetitorii încetul cu încetul să se deprindă cu sidilele şi cu celelalte semne de precisiune fonetică. Tot astdel în limbă ei au căutat să se apropie încetul cu încetul de fraţii nostri de preste Carpaţi, atât în ceea-ce privesce cuvintele, cât şi în formarea fraselor şi în mersul ideilor, au reprodus mult din ziarele de preste Carpaţi şi au luat drept modele de scriere românească pe Alexandri, Maiorescu, Hăjdeu, Odobescu, Eminescu şi alţi scriitori însămnaţi de dincolo. Cu deosebire hotărâtoare au fost în lucrarea aceasta studiile publicate de dl Ioan Bechnitz în cestiunea ortografiei şi „Călindarul Bunului Econom”, publicat de d-nii Dimitrie Comşa şi Eugen Brote, care a pus pentru cele mai largi cercuri în practică principiile literare ale grupului, ceea-ce în „Telegraful Român” nu se putea decât cu multă greutate».

(va urma)