Centrul Cultural TRIBUNA a găzduit în 13 februarie, prima dezbatere privind viitorul localităților „suburbane”, una din multele dezbateri publice care se doresc a fi organizate în sediul cotidianului Tribuna, în acest an în care se anunță o competiție acerbă în cele patru campanii electorale, care vor schimba administrațiile publice de la nivelul unei comune până la cel mai înalt nivel al „Europei Unite”. În condițiile în care întreaga mass-media este dominată de polemici infinite între marii competitori ai politicii transatlantice, europene sau naționale, cetățeanul se poate întreba zilnic „eu cu cine votez?”, cotidianul Tribuna venind în întâmpinarea omului simplu pentru a-l sprijini în luarea deciziei, în fața urnei de vot.

Din dezbaterea publică moderată de prof. univ. dr. Ilie Moise, s-a publicat fișa asociației Sibiel 2000, președintele Aurel Pau prezentând succint activitățile desfășurate în perioada 2000 – 2024. Peste două decenii de idei, experiențe și proiecte, toate în beneficiul comunității locale. În prima întâlnire, cele două asociații au reușit să-și prezinte activitățile și o simplă trecere în revistă a tuturor problemelor cu care se confruntă cele două comunități. Iar experiența Sibielului este foarte elocventă, pentru toate comunitățile care pornesc spre edificarea unui destin nonrural și depun toate eforturile în realizarea unei ținte autoasumate. La dezbatere au fost prezente trei persoane din Sibiel: Aurel Pau (născut 1957, Sibiel) – președintele Asociației Sibiel 2000, absolvent al Facultății de Științe Economice Cluj-Napoca (1983), tânăr pensionar, care a activat timp de 34 de ani în domeniul financiar bancar; prof. Sorin Coldea (n. 1958, Câmpeni, jud. Alba), stabilit în Sibiel din 1989, absolvent al Facultătii de Istorie – U.L.B.S, care a activat în învățământul gimnazial, la toate nivelurile (Cașolț, Sibiel – Săliște) ca profesor de istorie și omul de afaceri Anca Munteanu (n.1978, Ploiești), care a ales să investească în Sibiel (din 2016), absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării București (2005). Iar pentru că diversitatea și complexitatea temelor abordate a fost mare, mi-am dorit să revăd istoria Sibielului, răsfoind lucrarea editată de regretatul Ioan Părean – „Sibiel, istorie și fapte”– autoare fiind Ana Olariu (apărută în 2015). Aici se pot constata reperele istorice, prima atestare istorică fiind consemnată la 1383, sub numele de villa Olachalis Budinbach, conducerea fiind asigurată de un cneaz și un sfat al bătrânilor. Problemele gospodărești și judecătorești erau rezolvate și cu ajutorul pârgarilor (aceștia strângeau dările), plăeșilor (aceștia păzeau plaiurile din munți) și vătafilor (supravegheau plăeșii, încasând veniturile din exploatarea munților). Cu mici intermitențe, Sibielul a avut primărie și primar, până în 1968, când Sibielul a trecut ca sat aparținător Primăriei Comunei Săliște. O comună care deși era cunoscută ca „Marele sat al românilor – Magna Villa Valachicalis”, fiind și una din cele mai frumoase comune românești din Transilvania, a reușit să obțină statutul de oraș (în 2003), în ultimele două decenii făcând eforturi pentru asigurarea unei dezvoltări constante și unitare. Cine mai știe astăzi despre descrierea satelor componente din 1750 (Conscripția nu este inclusă în lucrările monografice locale!): «Satul Sibiel este locuit de români și aparține Domeniului celor Șapte Juzi ai națiunii săsești. (…) Este așezat în mijlocul munților, printre stânci golașe. Beneficiază spre răsărit de ceva șes, care însă, din princina apropierii munților, adesea este adus la sterilitate atât de zăpezi, cît și de nisip și de pietre. Drept urmare, teritoriul cu pământ galben și nisipos, este de fertilitate redusă, prea puțin potrivit pentru semănături de toamnă și ceva mai mult pentru cele de primăvară. Localnicii se întrețin în general, mai cu seamă din munci manuale, cosit și treierat. Ei nu dețin nici o altă sursă de venit, cu excepția creșterii animalelor și a vînzării la Sibiu a roadelor pomilor fructiferi, pe care însă obișnuiesc mai degrabă să le schimbe în satele vecine pe grîne. Cîmpul pentru agricultură este împărțit în două, dar din pricina teritoriului restrîns părțile de hotar sînt folosite în fiecare an, alternîndu-se culturile. Ele nu includ deloc fînețe. Se ară cu patru boi sau cai. Pămîntul acesta necesită gunoire anuală. (…) Lemne de foc și păduri pentru construcții există deabia pentru necesitățile proprii, nu și pentru a fi date în arendă. Pășunile sînt restrînse și nu ajung pentru animalele localnicilor. Ei dețin o porțiune de pășune, la mare distanță, pe care o cedează celor din Jina, contra plată. Ca urmare, cei de aici sînt nevoiți să-și pască animalele în munții posesiunii Cristian sau în teritoriul din Cincșor și Slimnic, contra unei taxe anuale. (…)». Cunoscând trecutul economic al satului, este greu de imaginat cum a reușit părintele Zosim Oancea să schimbe destinul localității. În lucrarea „Ctitori și ctitorii: Preotul Zosim Oancea și Muzeul de Icoane pe sticlă” (Casa de Presă și Editură Tribuna, 2001) regăsim toate mărturiile acestei deveniri (pag. 35): «(…) Adeverința de la O.N.T. Carpați, că suntem în circuitul turistic, am înaintat-o direct Departamentului Cultelor, care ne-a dat aprobarea de vizitate a colecției. Și așa au început vizitele. Între cele dintâi, consemnate în primul registru, semnalăm o delegație UNESCO, condusă la Sibiel de către academicianul Andrei Oțetea, pe atunci conducătorul delegației române la UNESCO – 8.11.1969. Cu acest prilej, oaspeții au înscris în registrul de impresii următoarele: (…) „Ce frumoasă comoară și ce plăcută descoperire: Sibielul”. Brunsvick – Secretar general al comisiei franceze pentru UNESCO. La câteva zile, 18.11. în cadrul festivalului „Cibinium 1969”, ne-au vizitat conducătorii culturali ai Sibiului, d-na Fanache, președinta Comitetului de cultură și artă, împreună cu directorul Muzeului Brukenthal, azi decedat, Cornel Irimie. Au scris în registru: „ar trebui să scriem multe despre comorile adunate și îngrijite cu dragoste și competență în acest muzeu. Sincer omagiu și sincer angajament, de a ajuta și noi, cu ce vom putea, acest lăcaș de cultură. Cei în drept să rețină obligația de a sprijini, pentru lărgirea cadrului, pentru tipărirea unui ghid și pentru supraveghere și îndrumare. Vă felicit cu cea mai sinceră mândrie patriotică. Cornel Irimie». Astăzi, după pandemie, numărul vizitatorilor s-a redus dramatic, fiind de circa trei ori mai puțini decât înainte (în 2023 – cca 8.700 vizitatori), înțelegându-l pe prof. Sorin Coldea când afirma că se face prea puțin pentru semnalizarea și promovarea muzeului și a obiectivelor turistice din Sibiel. Reproducem una din multele însemnări din registrele de impresii, făcute de publicistul Horia Bădescu (la 28.11.1976): «Dacă ați fost în Mărginimea Sibiului și n-ați vizitat muzeul de icoane pe sticlă din Sibiel, pentru că forța principală a acestui muzeu constituie colecția de icoane, e ca și când ați fost la Paris și n-ați vizitat Luvrul. Ceea ce se află acolo e uluitor. Poate că numai Voronețul îți mai dă un asemenea șoc, poate că numai acolo se mai vede această risipă de geniu pictural, această explozie coloristică cu care meșterii țărani au investit bucățile pe sticlă. Am scris în caietul de impresii: Capela Sixtină românească. Mergeți să vedeți Capela Sixtină de la Sibiel!”». În aceiași lucrare regăsim primii pași spre dezvoltarea turistică a satului, în 1973: «(…) Era director la O.J.T. Sibiu dl Ilie Popa, om cu frumos orizont cultural și bun organizator. După ce a vizitat Sibielul, cu un delegat de la O.N.T. București, m-a rugat să caut gazde pentru omologat și mi-a dat în același timp formulare de completat. N-a fost deloc ușor de convins oamenii, să se angajeze la primirea de turiști cu cazare și mâncare. – Dar dacă ne vor pune impozit mare? … – Dar dacă ne rechiziționează casele? … – Dar dacă nu vom putea face față cu mâncarea? … Dar dacă nu le va plăcea în casele noastre? … Și întrebările se legau una de alta și apăreau alte și alte. Cu multă înțelegere și răbdare, a trebuit să le ascult pe toate și să le lămuresc, una câte una, până am reușit să strângem vreo 30 de familii, cu care s-au completat fișele și s-au făcut toate formele legale (…)». Pe coperta lucrării, prof. Alexiu Tatu scria: «… Omul născut la Alma, Valea Târnavelor, devine preot cu o credință de nestrămutat în Dumnezeu și sădește „mirabila sămânță” în satul Sibiel, de care se leagă pentru întreaga viață. Lider al vieții spirituale din zona Mărginimii Sibiului, Zosim Oancea nu este doar autorul cărții „Buna Vestire”, ci devine ctitor și ziditor de instituții culturale: Muzeul de Icoane pe Sticlă de la Sibiel, astăzi Muzeul „Zosim Oancea”, ca și Muzeu Etnografic, de care societatea românească are atâta nevoie. Luptător pentru credința strămoșească, părintele Zosim Oancea este cu prisosință exemplul celui pe care furtunile vieții nu l-au clintit pentru că a trăit și s-a salvat întru și prin credință». În acea epocă – pe care unii au definit-o ca a „unui deșert cultural” – s-au salvat mai multe colecții, dintre care amintim: Muzeul Protopopiatului Săliște, Muzeul Culturii Săliștene, Muzeul Parohial din Cacova, Muzeul Etnografic din Galeș, lista putând continua, în toate colțurile județului Sibiu. Majoritatea dintre aceste colecții se păstrează ca depozite de obiecte, greu accesibile turismului, lipsind proiectele de conservare și punere în valoare, respectiv de promovare a identității locale. Puțini tineri mai pot spune cine a fost acad. Andrei Oțetea (?!); credeți că mai sunt valabile versurile satirice, culese de prof. Gheorghe Pavelescu (în 1971): «În Săliște-i fudulie,/ În Aciliu îi sărăcie/, În Tilișca-i brînză multă/, În Șugag se bat pe burtă./ În Orlat se face pături,/ În Mag fabrica de mături./ Galeșu-i cu brînele,/ Valea cu vițelele./ Ludoșu-i cu castraveții,/ Amnașu-i cu ciuciuleții/ Cristianu-i cu tâmplarii,/ Rășinaru-i cu măgarii» (?).

Cu atât mai valoroasă este inițiativa familiei Ilie Rotaru, care în 20 mai 2000, a deschis – la Tălmăcel – muzeul satului. În articolul publicat de muzeograful ASTRA, Laura Rodean (2 iunie 2000, Tribuna), aceasta începea cu motto-ul: «Satu-i fântână nesecată/ De adevăr și omenie,/ Iar unitatea-i sufletească/ Va dăinui o veșnicie». Mai este unitate sufletească, adevăr și omenie în satul românesc? (va urma)

Marius HALMAGHI