Ieri am avut o întâlnire balsamică, despre care aș putea spune că a fost o revelație. Oprit la o trecere pentru pietoni, am putut urmări un grup de prichindei ce nu cred că deslușiseră de prea multă vreme tainele mersului. Pentru a rămâne în grup se țineau de un șnur și, zâmbind sincer, le făceau din mânuțe celor opriți la trecere. Toată lumea le-a răspuns zâmbind, făcându-le ”tai-tai” și am avut sentimentul că pentru câteva secunde lumea asta nebună s-a îmbunat. Erau tare drăguți micuții care ne-au făcut ziua mai frumoasă și i-aș numi niște mostre de sinceritate și inocență umblătoare. Privindu-i cum mergeau cu pași mici, unii poticnindu-se, intersectându-te cu zâmbetele lor, cu privirile curioase, limpezi, te umpleai de acea căldură a optimismului pe care o simțim tot mai rar. Au trecut pe celălalt trotuar, cu toții ne-am văzut de drum, unii întorcându-se la grijile matinale, alții -poate- meditând la cele desprinse din această întâlnire. Ca un împielițat ce-ți strică mereu buna dispoziție, gândul că societatea hâdă îi va lua în primire, nu peste mult timp, m-a smuls din starea aceea de bine, de optimism. Ce îi va învăța pe acești copii adorabili societatea românească? Să dea din coate pentru a parveni, să privească mai mult în ograda vecinilor decât în propria curte, să urască, să disprețuiască gratuit, să bârfească, să admire șmecheria, să se erijeze în instanțe supreme. Firește, nu am descoperit apa caldă odată cu întâlnirea de ieri, nu e pierderea inocenței în glodul societății un fenomen specific doar vremurilor noastre, dintotdeauna lucrurile au stat așa. Doar că ești tentat să nădăjduiești în primenirea comportamentelor, pe măsură ce omul calcă pe asfaltul teoreticei evoluții. Trăind într-o societate nevrotică, nu poți rămâne calm oricâtă docilitate s-ar găsi în aluatul tău. Cum să rămână acești copii zâmbitori, prietenoși, deschiși, când vor împărți aceeași sală de clasă cu o mână de colegi care au deprins în familie purtările răutăcioase, arogante, agresive? Cum să rămână blânzi printre sălbăticiuni care-i vor învăța că doar mușcând vor răzbi în viață? Și câinii de luptă, maltratați de niște inconștienți ce le cultivă agresivitatea au fost, odată, cățeluși jucăuși, drăguți, oferindu-le celor din jur multă bucurie. Nu e vina lor că au ajuns ființe de temut.