Ziua Culturii Naționale a adus înaintea noastră o sumedenie de manifestări; unele decente, revitalizante, altele șablonarde, organizate pentru a umple niște scripte goale. În centrul atenției a fost Mihai Eminescu, el nescăpând nici de data asta de embleme tocite precum ”poetul nepereche” ori ”Luceafărul poeziei românești”. Ei, dar asta nu e tot, căci detractorii săi și-au ascuțit coasele, furcile și topoarele pentru a-i ciopârți viața și opera, ambele privite prin ciobul de sticlă murdar al reducționismului.

Cine vrea să radiografieze activitatea gazetărească a lui Eminescu, trebuie să țină seama de contextul acelor vremuri, bineînțeles, în cazul în care se dorește un demers onest. Dar de ce ai trece prin filtrul politic opera lui poetică? Nu cumva poezia trebuie să trezească trăiri, să te facă să vibrezi, să tresalți, să surâzi, să lăcrimezi sau să oftezi? De ce atunci când sorbi versurile unor poezii precum „Trecut-au anii”, „Memento mori”, „Printre stânci de piatră seacă” sau „Melancolie” gândul ar trebui să-ți zboare pe grămezile frământărilor politice ale autorului?

Contestatarii lui Eminescu, agățați de unele scrieri gazetărești ale poetului, precum Vasile Roaită de imaginara sirenă, s-au înrolat în armata celor ce vor să cuprindă în cupa buldozerului tot ceea ce e trainic, clădit în timp. Sunt cunoscute acele porniri bizare de rescriere a unor romane celebre, de reinterpretare a unor capodopere cinematografice, dintr-o perspectivă de așa-zisă „corectitudine politică”. Azi-mâine, te pomenești că vom lectura siderați o clonă ce îl acoperă pe „Sărmanul Dionis”, descoperind un tânăr, eventual de culoare, posibil membru al unei minorități, ipostază ce îl va salva de la marginalizare. Cum ai putea face cunoscute orori precum sclavia, cosmetizând drama acelor oameni? Culoarea pielii cuiva nu e nici păcat, nici virtute, ci doar o realitate biologică. Ar fi o stupiditate fără margini să nu te bucuri de muzica lui Freddie Mercury, de vocea lui inconfundabilă, de gravitatea și tonalitățile ei, gândindu-te la orientările lui sexuale. De ce ai amesteca lucrurile, privându-te de bucuria unui act artistic binefăcător?

Ienicerii porniți să decapiteze reperele umanității, să ciopârțească și să dilueze capodopere îmi amintesc de fanaticii care au distrus templul antic din Palmyra sau de purtătorii de bască proletară ai anilor ‘50 care aruncau în tomberonul „burgheziei” toate valorile pe care nu le pricepeau și de care le era teamă.

În numele unei „corectitudini politice” mustind de ipocrizie, mânjii ce se vor nărăvași s-au pus pe defrișări socio-culturale, încercând să planteze crenguțele infertile ale unor scremeri cu pretenții artistice. Pentru cineva care știe să pună cap la cap toate datele, să așeze corect în context fapte, să contureze granița dintre actul artistic și frământările cotidiene, toată strădania buldozeriștilor înveninați e zadarnică; pentru cei ce nu pot/nu vor să privească dincolo de ceața discursurilor delirante, aceste prestații sunt revoluționare și de-a dreptul ”cool”.