Data de 15 ianuarie a fiecărui an este sărbătorită ca zi de naștere a genialului poet Mihai Eminescu, numit pe drept cuvânt „luceafărul poeziei românești”. Unul dintre marii intelectuali ai țării noastre, Garabet Ibrăileanu (1871-1936), istoric și critic literar, eseist, jurnalist și romancier, concluziona în următoarea aserțiune: „Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide, pe care le-a produs umanitatea. Avem convingerea nestrămutată că dacă mai trăia, sănătos încă 20 de ani, el ar fi fost considerat, fără putință de contestare, ca unul din cei mai mari creatori de poezie din înteaga literatură a lumii. Dacă Goethe s-ar fi stins la 33 de ani (ultimii șase ani nu se mai pun la socoteală, fiind bolnav) ca Eminescu „Goethe” nu ar exista” („TR”, anul 123, 1975, nr. 5-6, p. 3-4).

În decembrie 1976, prof. univ. dr. Gh. Bulgăr publica în gazeta sibiană un articol intitulat Eminescu și „Telegraful Român” – o pledoarie patriotică acum un secol la Iași-. Cele relatate de distinsul profesor reprezintă momente cruciale din viața lui Eminescu. Astfel, în anul 1876 acesta este eliberat forțat din funcția de revizor școlar, pe care o primise din partea ministrului Cultelor și Instrucțiunii publice Titu Maiorescu (1840-1917), și ajunge redactor la o gazetă obscură a administrației ieșene „Curierul de Iași” (mai 1876-august 1877), numită de Eminescu „Foaia vitelor de pripas”, aluzie la subtitlul acesteia „Foaia publicațiilor oficiale din resortul Curții Apelative din Iași” confruntându-se cu munca istovitoare de gazetar, comentator al evenimentelor politice, sociale, culturale din acele memorabile sinteze adunate și publicate de I. Scurtu în antologia: Mihai Eminescu. Scrieri politice și literare. Manuscrise inedite și culegeri din ziare și reviste vol. I :1870-1877, București, Institutul de arte grafice și editură „Minerva”, 1905, 450 p., lucrare puțin cunoscută astăzi („TR”, anul 124, 1976, nr. 45-46, p. 1, 3). Tot în capitala Moldovei, în 14 martie 1876, Eminescu susținea o conferință intitulată Influența austriacă asupra românilor din Principate. În „Curierul de Iași” Eminescu publică La aniversară, Cezara și articolul Idealul unității politice a românilor.

Începând cu octombrie 1877, timp de aproape șase ani, până în februarie 1883, Eminescu activa în calitate de redactor și redactor-șef la ziarul conservator „Timpul” din București. El practica și promova un jurnalism „de idee” (de opinie), fiind posesor al unei mari puteri de analiză, apanaj al gazetarilor de mare valoare, posedând o erudiție bogată în domeniul istoriei și al filozofiei, dovedind o ușurință ieșită din comun a scrisului și, nu în ultimul rând, un sentiment patriotic înnăscut.

Același apreciat cercetător Gheorghe Bulgăr, publica în „Telegraful Român” articolul Sinteze eminesciene pentru posteritate ce cuprinde aprecieri exprimate de Eminescu, valabile, cu putere de circulație și astăzi. Ne-am oprit la un singur exemplu, cel al menirii statului nostru: „ S-o facem mare pe țărișoara noastră, prin roadele muncii noastre, și prin mărimea vredniciilor noastre, căci de astăzi înainte nimeni nu ne mai jignește în lucrare…” (2.XI.1879).

Părintele consilier Gheorghe Papuc, un colaborator de bază al ziarului sibian, recenzează o lucrare ieșită din pana aceluiași Gheorghe Bulgăr: Pagini vechi despre Eminescu, București, 1976, 207 p. După o Prefață, o adevărată microsinteză referitoare la ceea ce s-a scris despre opera eminesciană, sunt redate o serie de citate, extrase din remarcile unor specialiști recunoscuți în domeniu. Astfel, Titu Maiorescu exprima o dorință nestinsă: „Mai încălzește-ne mintea și inima cu o rază din geniul d-tale poetic care este și va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenței române”; Iancu Alecsandri se întreba: „Cum să nu ne simțim uimiți față de această icoană a Creațiunii?”; Iacob Negruzzi afirma: „Eminescu era bun, blând la vorbă, modest, simpatic. Pentru poporul de jos el avea o dragoste și o milă nemărginită. Cu oamenii din popor se înțelegea mai bine decât cu toată lumea noastră cultă și semicultă; o seară întreagă o petrecea la o stână în tovărășia câtorva ciobani”; Sextil Pușcariu aprecia că „Cel de a scris La arme! a fost un optimist ce credea cu tărie că în poporul nostru este putere de viață și de fapte mari”. Panait Cerna considera: „Nimeni n-a cunoscut și n-a scris mai bine limba doinelor și a cronicilor bătrâne.” Rășinăreanul Octavian Goga exprima convingerea că: „Mai mult ca oricine altul el a crezut în neam, l-a simțit în adâncime, l-a înțeles în misiunea s-a istorică”. Gheorghe Eminescu, fost militar și istoric, fiul căpitanului Matei Eminescu, frate bun cu poetul, al zecelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe și Raluca Eminovici susținea că: „Era un român pasionat, tot binele îl aștepta de la popor, căci cei zece mii din clasa superioară n-aveau nici o valoare în ochii lui.”

Regretatul prof. univ. dr. Aurel Jivi, titularul cursului de Istoria Bisericii Universale din cadrul Facultății de Teologie din Sibiu imprima în „Telegraful Român” (anul 127, 1979, nr. 21-24, p. 6) articolul Eminescu și cultura veche religioasă, subliniind legătura poetului cu trecutul poporului nostru prin intermediul numitei culturi, a cunoștințelor acestuia în această branșă, dar și înrâurirea acestei culturi asupra creației literare a poetului. Atât Moses Gaster (1856-939), rabin, filolog și istoric literar, cât și Alexandru Elian (1910-1998), istoric, considerat unul din cei mai mari bizantinologi români, în studiul său intitulat Eminescu și vechiul scris românesc (vezi: „Studii și cercetări de bibliologie”, I, 1955, p. 129-160), susțin că în biblioteca personală a poetului un loc special îl ocupau numeroasele volume de factură religioasă.

Interesant, prin conținutul informațional, este articolul semnat de Ion Buzași, intitulat Odă marelui poet. Prin intermediul acestuia sunt repertorizați o serie de poeți care-l omagiază pe marele Eminescu: Al.Vlahută , Victor Eftimiu, Aron Cotruș, Mihai Beniuc și Ion Brad („TR”, anul 129, 1981, nr. 3-4, p. 3). Din lirica generației posteminesciene se reține, îndeosebi, oda Lui Eminescu de Al.Vlahuță mărturie vibrantă și patetică a legăturii dintre o existență dramatică și „nestematele creației” poetului. Din perioada generației interbelice se impune poemul Eminescu de Aron Cotruș; Ion Brad reînvie popasul blăjean al poetului văzut ca o întoarcere la origini.

Frapează și articolul semnat de Gheorghe Bulgăr, intitulat Carte uitată despre Eminescu – studiul teologului Ilie Cristea din 1895- („TR”, anul 129, 1981, nr. 25-26, p. 4). Scrierea, realizată și publicată de Ilie Cristea, viitorul Patriarh Miron Cristea, este un prim studiu elaborat și integrat listei celor dintâi exegeți ai operei lui Eminescu. Lucrarea redactată în limba maghiară, s-a tipărit la Someșeni, lângă Cluj, purtând titlul Eminescu, életé és müvei ( Eminescu, viața și opera). Aceasta este considerată un început temerar în studierea operei marelui poet, iar autorul este apreciat că a „intuit magistral imensitatea talentului și profunzimea operei eminesciene” („TR”, anul 129, 1981, nr. 25-26, p. 4).

Numărul din martie al publicației sibiene informa cu privire la vizita ecumenică întreprinsă de I.P.S. Antonie, Mitropolitul Ardealului, la Moscova în zilele de 25-28 martie și apoi, în intervalul 15-20 februarie, la Geneva. În ultima zi a prezenței sale pe meleagurile elvețiene, participă la comemorarea lui Eminescu, o acțiune culturală organizată de parohia ortodoxă română de aici. Cu această ocazie Mitropolitul Antonie conferențiază pe tema Eminescu în cultura română („TR”, anul 130, 1982, nr. 11-12, p. 4).

Reținem din articolul semnat de Gheorghe Șora, un frumos omagiu adus poetului nepereche, următoarea mărturisire: „Statura morală a poetului, neerodată de furtunile vremii, înfruntă și alungește umbra asupra celor ce-i căutăm și îi călcăm urmele” („TR”, anul 130, 1982, nr. 23-24, p. 2).

Nicolae D. Găvozdea, un venerabil ziarist care a condus ziarul sibian „Țara” – (ianuarie 1943-ianuarie 1944), insera în „Telegraful Român” un articol prilejuit de o comemorare: Iosif Vulcan – 75 de ani de la moarte. Prin intermediul acestuia sunt oferite informații referitoare la debutul literar al tânărului Eminescu la gazeta orădeană „Familia”. Se reține mărturia mentorului lui Eminescu care afirma: „Îmi aduc aminte cum într-o diminiață de februarie 1866, primii o scrisoare din Cernăuți în care un tânăr, după cum scria, de 16 ani, îmi trimitea niște încercări literare. Era tânărul Mihai Eminovici care mă frapă și deschisei cu plăcere coloanele foii mele noului talent și viitorului mare poet. L-am românizat și l-am introdus în literatură cu numele Eminescu. Astfel, botezul literar al lui Eminescu s-a făcut în revista „Familia”. Dânsul n-a protestat ci l-a adoptat. I-am trimis un onorariu modest și poetul mi-a răspuns că acesta a fost primul onorar și primit chiar din Oradea…” („TR”, anul 130, 1982, nr. 33-34, p. 2).

„Telegraful Român” apreciază biografia lui Eminescu întocmită de Ieronim G. Barițiu, fiul legendarului George Barițiu, scriere publicată în anul 1894, în „Rândunica. Revistă literară” ce apare la Sibiu. Autorul, după studiile juridice parcurse la Sibiu, ia drumul Vienei pentru a continua pregătirea profesională în științele economice și juridice (1869-1874). Aici s-a întâlnit și a devenit bun amic cu Eminescu. Ieronim Barițiu realizează primul portret apreciativ apărut în Ardeal la cinci ani după moartea dureroasă a poetului, „scris cu căldura amintirii menită să șteargă impresia dezolantă produsă de un alt portret sumbru la Blaj în 1891”. Ultimul era nesemnat, dar cunoscut ca fiind al canonicului Alexandru Grama („TR”, anul 130, 1982, nr. 37-38, p. 2).

Un lucru este cert, dovedit de eminescologii consacrați, că ceea ce capacita atenția Luceafărului înspre „Telegraful Român” era limba impusă colaboratorilor, o limbă avansată, superioară tuturor publicațiilor transilvănene, fiindcă, în timp ce cele mai multe erau tributare etimologismului lui Timotei Cipariu, „Telegraful Român” evolua pe „orbita” „Junimii”, scriind după directivele lansate de Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu. Căci: „Ortografia „Telegrafului Român”, care în același an edita și suplimentul literar „Foișoara Telegrafului”, anticipa ortografia „Tribunei” de la 1884 și, totodată, biruința generală a fonetismului – biruința unității naționale” („TR”, anul 1931, 1983, nr. 1-4, p. 4). Interesante sunt rândurile referitoare la această speță care circulau prin anul 1861: „Individualitatea unui popor se manifestă și se susține prin limbă; limba este fâșia comună a tuturor fiilor de o mamă; ea este vasul în care se păstrează cugetele și simțămintele, cercarea și știința, câștigurile dobândite și dorul; ea este mijlocul spre învierea și lățirea acestora; ea singură este măsura culturii”.

Un articol de suflet, de satisfacție intelectuală dedică Gheoghe Șora „celui mai cultivat poet al secolului, singurul care poate fi alăturat lui Goethe” (Mircea Eliade). Stilul elogios, răzbate din cuvintele lui Șora: „ Izvorul eminescian, fierbinte și etern, se scurge pe sub gheața cuvintelor noastre mari și sărbătorești. Oricât l-am vedea de clar, de viu, de limpede în substanța lui concretă, el rămâne o realitate transcedentală, care scapără mereu din chinga măsurilor noastre sărace, necesitând alte măsuri, dăltuite din alte materiale” („TR”, anul 131, 1983, nr. 1-4, p.1,7). Bun cunoscător și evaluator al „enigmelor” eminesciene, Șora încheie magistral, afirmând: „Cât timp vom trăi și vom vorbi românește, nu ne vom putea despărți de acest reper care, fără să vrem, ne tulbură și ne stă mărturie, contemporan și concetățean pururi viu. Ideal ar fi să-l sărbătorim dezbrăcați de superlativele de care nu are nevoie și să păstrăm un moment de tăcere, lăsându-ne doar sufletul cotropit de muzica genială a cântecului său. Să-l iubim lăsându-ne încărcați mereu ca de un reactiv, de tiparul crezului său.”

O scurtă notiță apărută în ziar, ne informează cu privire la activitatea părintelui Teodor Damian, parohul comunității ortodoxe române din Lausanne, capitala cantonului Vaud (Elveția), situat pe malul nordic al Lacului Geneva. Ca informație suplimentară, în această localitate s-a născut și Margareta, Principesă a României (1949). Posesor al unor daruri de poet, jurnalist și de cenaclist, Părintele Damian, moldovean, de baștină din Dorohoi, a înființat și o revistă literară cu colaboratori vechi și noi. Informația este furnizată de I.P.S. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, cel ce doarme somnul de veci la Mănăstirea Sâmbăta („TR”, anul 131, 1983, nr.15-16, p. 4).

În articolul extrem de interesant (TR”, anul 131, 1983, nr.17-20, p. 5-6), doct și de un impact științific fundamental semnat de o minte străluicită, l-am definit pe Valeriu Anania, ulterior, peste mulți ani, devenit Mitropolitul Bartolomeu Anania, un teolog de înaltă clasă, experimentează o analiză teologico-filozofică a sursele de inspirație ale lui Eminescu în scrierea Luceafărului: basmul românesc intitulat Fata din grădina de aur, cules și tipărit de Kunisch, și povestea legendarului Hyperion din mitologia greacă. Richard Kunisch (1828-1885), german născut la Breslau (astăzi Wroclaw, Polonia), aflat în misiune oficială din partea Prusiei la Constantinopol, publică un volum intitulat București și Stambul. Schițe din Ungaria, România și Turcia (1861, în limba germană și în traducere în limba română). Două basme din acest volum au fost versificate de către Eminescu. Legătura poemului Luceafărul-ui cu sursa germană a fost pomenită pentru prima dată de Moses Gaster (1856-1939), rabin, filolog și istoric literar.

Articolul semnat de Justinian Maramureșanul intitulat Vocația noastră pentru pace, publicat în coloanele „Telegrafului Român” este exemplificat prin exprimarea în acest sens a lui Eminescu care afirma că noi întotdeauna ne-am apărat „ sărăcia și nevoile și neamul” aspect care „..acum când în lume întunericul se face din ce în ce mai adânc, când armele se aud tot mai puternic zăngănind, când se pregătesc tot mai insistent mijloace pentru un nou și înfricoșător holocaust, este firesc, este o datorie să se militeze pentru pace.” (vezi: anul 131, 1983, nr. 47-48, p. 1).

I.P.S. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului prin articolul Trei cărți din secolul XIX, mai puțin cunoscute despre Eminescu, care a văzut lumina tiparului în publicația sibiană, menționează trei autori cu trei lucrări dedicate lui Eminescu apărute la scurt timp după dispariția pământească a poetului, toate până în anul 1900. Prima este a canonicului Alexandru Grama (1850-1896) Mihai Eminescu, studiu critic, Blaj, 1891, 213 p. Cu un doctorat dobândit la Viena, activa ca profesor de istorie bisericească și de drept canonic la Facultatea de Teologie din Blaj, era autor de tratate de istorie și redactor al publicației „Foaia bisericească” (1883-1886) dar și membru în colegiul editorial al ziarului „Unirea”, ambele din „Roma Mică”. Cu privire la acesta, Antonie Plămădeală afirma: „dacă nu ar fi avut proasta inspirație să se amestece într-un domeniu pentru care nu avea nici o chemare, Alexandru Grama ar fi putut rămâne în Istoria Bisericii blăjene un modest dar onorabil profesor…” (TR”, anul 133, 1985, nr. 3-4, p. 1). Grama este singurul critic care nu găsește absolut nimic bun în toată opera lui Eminescu. Ne întrebăm cu uimire: ce a determinat o astfel de ipostază? Poate cercetările viitoare vor elucida acest caz singular.

Referințele la cea de a doua lucrare redactată de Ilie Cristea (vezi mai sus!) sunt scurte aserțiuni ale acestuia selectate de către Antonie Plămădeală. Sufletul lui Eminescu a fost „sensibil și profund”; comparațiile poetului sunt „foarte plastice”, „nu a existat încă un scriitor român care să mânuiască atât de abil arma satirei ca el”, cu siguranță „poeziile de inspirație populară sunt adevărate modele ale genului” și „Luceafărul” este „perla literaturii române”.

A treia carte poartă semnătura lui I.S. Ordeanu, publicist născut în Transilvania , refugiat în România, și este intitulată Eminescu, pesimist, profet și economist, București, 1898, 106 p. Sunt amintite de către Antonie Plămădeală și alte două lucrări ale acestui autor, Eminescu plânge în poezia sa ruina României (1904) și Eminescu împărat poet (1933).

Finalul studiului din „Telegraful Român” dezvăluie firea vizionară a întâi stătătorului bisericii ortodoxe transilvănene. Profeticul afirma, acum mai bine de patru decenii, un adevăr valabil și astăzi pentru contemporaneitatea noastră: „Subiectul general al poeziilor eminesciene este pe de o parte: România – Eminescu fiind patriotul prin excelență – pe de altă parte: economia românească, diriguită de străini împotriva intereselor țării, de unde îndreptățitul pesimism al marelui poet”.

(va urma)

Lucian Giura