Fondatorul cotidianului Tribuna, scriitorul Ioan Slavici prezintă în broşura „TRIBUNA şi TRIBUNIŞTII”, un capitol intitulat „Greutăţile întemeierii Tribunei”; continuăm reproducerea: «De aceea inimile noastre s´au înveselit, când Ioan Brătianu venise în ajunul răsboiului la Sibiu, şi au fost cuprinse de adîncă întristare când el a fost nevoit să se ducă la Livadia.

Nu e în minţile noastre loc pentru gândul că e pentru Români noroc alăturea cu Rusia, şi oameni cu inima deschisă, noi am şi mărturisit´o aceasta fără de încunjur. Numai de nevoie, numai în cea mai mare strîmtoare pot Românii să-şi lege soarta de a Rusiei, care nu are nici un interes ca să existe neamul românesc.

Bine-cuvîntată ne-a fost deci ziua, când ne-a venit vestea că Ioan Brătianu a reuşit, în sfîrşit, să stabilească legături de încredere între România şi Austria, între Regele Carol şi Împăratul nostru. „Acum – ne-am zis – Carpaţii nu ne mai despart; cătanele şi curcanii una sunt, ca odinioară când Michaiu-Vodă îşi apăra ţara, luptând contra duşmanilor Împăratului”.

Ori-şi-cât de ademenitor ar fi însă gândul acesta, noi nu puteam să credem în el, câtă vreme datori eram să purtăm o grea luptă contra guvernului ungar. Ar fi trebuit deci să ne bucurăm, când am aflat că „fruntaşii” s´au înţeles între dînşii, ca să curme lupta aceasta prin resolvarea conflictului dintre Români şi Maghiari. Nu era însă vorba de o resolvare.

Guvernul ungar, strîmtorat de sus, ţinea să obţie din partea Românilor o manifestaţiune de generală mulţumire şi era gata să facă, în schimbul acestei manifestaţiuni, câte-va concesiuni. Urzitorii politicei de „solidaritate” luaseră deci toate măsurile, ca simţămîntul comun al Românilor să nu se poată manifesta decât printr´înşii. Cele două partide române cuprindeau în ele pe toţi oamenii cu oare-care trecere, şi astfel preşedinţii acestor partide, Metropolitul Miron şi d-l P. Cosma, erau representanţii autorisaţi ai tuturor Românilor din regatul ungar. Pentru-ca nici prin presă să nu se poate manifesta vre-o notă discordantă, partidul presidat de Metropolitul Miron a înfiinţat o foaie, „Viitorul”, iar cel presidat de d-l P. Cosma a hotărît înfiinţarea unui ziar cotidian. Numai încăpea îndoială, că se vor găsi printre Români şi oameni, care nu se mulţumesc cu concesiunile făcute de guvern: în faţa manifestaţiunii unanime a tuturor „fruntaşilor” însă, glasul acestor oameni obscuri ori nu se auzia, ori n´avea să fie băgat în seamă. Ei în tot casul erau elemente extreme, şi ambele părţi erau interesate să-i presinte ca „intransigenţi”, „ultraişti”, „daco-români”, „agitatori primejdioşi” care se inspiră „din afară”.

De aceea câţiva tineri ardeleni, care trăiau în România, au fost puşi prin agenţi provocatori la cale ca să producă aparenţele unei „iredente române”. Urzitorii „solidarităţii” încuragiau „iredenta” aceasta, pentru-ca să „sperie” pe Austria, iar guvernul ungar avea agenţii lui secreţi printre iredentişti pentru-ca să poată provoca manifestaţiuni compromiţătoare pentru Români, când ar avea trebuinţă de ele. E deci lucru invederat, că toţi oamenii serioşi se feriau să nu fie puşi în rîndul „iredentiştilor”. Lipsa de pricepere a Metropolitului Miron a zădărnicit, cu toate aceste, planul urzit cu atâta „circumspecţiune”.

Noi tinerii de la „Telegraful Român”, convinşi că nimeni minţind şi în sus şi în jos nu poate să servească interesele patriei ori ale neamului, ne-am simţit datori să spunem adevărul asupra simţămintelor poporului român. Dacă om chibzuit era, Metropolitul Miron nu asculta de d-l P. Cosma, omul totdeauna lipsit de bunul cumpăt, ci ne lua drept o cantitate neglijabilă şi ne ignora. Putea s´o facă, fiindcă eram oameni nebăgaţi de nimeni în seamă.

Cei doi preşedinţi însă au ţinut să ne înăbuşe glasul cu orice preţ şi în vederea acestui scop au săvîrşit un act de violenţă, care a îndignat lumea, a tras luarea aminte asupra noastră şi ne-a scos deodată în primul plan. Pavăza noastră era Părintele N. Cristea, pe care nimeni nu putea să-l scoată din redacţiunea „Telegrafului Român” şi care admitea vederile noastre, ca fiind conforme cu ale fericitului fondator. Metropolitul Miron a siluit deci voinţa Părintelui Cristea prin aternativa: „ori renunţi de bună voie la redacţie, ori te destituesc din posiţiunea de asesor”. Ast-fel a ajuns Metropolitul Miron să înăbuşe glasul nostru, să iea din mânile noastre foaia ridicată de noi în fruntea mişcării literare din Ardeal şi să se facă stăpân pe „Telegraful Român”. Voiu arăta, cum tot astfel
d-l Dr. I. Raţiu a siluit pe d-l Eugen Brote să declare că a vîndut „Tribuna” şi cum s´a făcut însuşi stăpân pe acest ziar întemeiat de noi, fără ca el să-i fi fost vreodată vîndut.

La acest loc mă mărginesc numai la constatarea analogiei dintre cele ce s´au petrecut la 1884 şi cele ce se petrec azi (n.r.: 1896), pentru-ca cetitorii să fie cu atât mai primitori pentru simţemîntul, că aceleaşi fiind causele, tot aceleaşi au să fie şi efectele. Scoşi din redacţiunea „Telegrafului Român”, „băeţii” de la 1884 şi-au dat seamă despre datoriile lor şi s´au îmbărbătat; tot aşa au să facă şi „băeţii” scoşi din redacţiunea „Tribunei”, şi o vor face cu atât mai uşor, cu cât stăm în dosul lor şi noi, care nu mai suntem băeţi. Ştiam noi atunci, că toţi „fruntaşii” se vor ridica în contra noastră şi că pretutindeni vom fi întîmpinaţi cu neîncredere; ştiam că guvernul ne va prigoni pentru dinasticismul nostru cum pe nimeni nu a prigonit încă; ştiam că mult avem să ostenim şi mari jertfe vom avea să aducem; ne ştiam însă în concordanţă cu simţemîntul comun al fraţilor noştri, aveam încredere în bunul simţ al lor, şi de aceea am mers fără de şovăire înainte.

Nu e pentru neamul românesc, în actuala lui fasă de desvoltare, mai mare nenorocire decât un simulacru de împăcare cu Maghiarii: n´au voit oamenii noştri politici s´o înţeleagă atunci aceasta, dar au înţeles-o oamenii cu bun simţ practic, care dimpotrivă cu noi, în timp de câteva săptămâni, au adunat capitalul pentru înfiinţarea „Institutului Tipografic”, în editura căruia a apărut „Tribuna”. Iar câteva săptămâni în urmă, conferenţa electorală întrunită la Sibiiu, s´a pronunţat contra politicei de „solidaritate”, a hotărît presentarea memorandului, a făcut loc pentru „Tribunişti” în comitetul executiv, al cărui preşedinte a fost ales Gheorghe Bariţiu şi din care d-l P. Cosma a fost nevoit să se retragă. Am învins, dar ne-am făcut şi duşmani. Era, înainte de toate lucru definitiv stabilit, că noi am „semănat zîzanie” între Români, că facem „buna înţelegere frăţească” peste putinţă, că suntem element distructiv şi că trebue, prin urmare, să fim înlăturaţi, pentru ca lucrurile să meargă bine.

Lupta pentru înlăturarea noastră s´a pornit în trei direcţiuni: prin ruinarea Institutului Tipografic, prin isolarea „Tribuniştilor” şi prin lovituri din ce în ce mai grele date celor ce susţineau „Tribuna”. N´am să intru aici în amănuntele acestei lupte, ci mă mărginesc la resumarea resultatelor ei. „Tribuna” e creaţiunea unui om fără preocupări politice, pe care numai puţini îl ştiu, amicul meu Ioan Bechnitz, nepotul unui neguţător trecut în timpul Eteriei de la Bucureşti la Sibiiu. Om cu posiţiune materială independentă şi necăsătorit, d-l Bechnitz putea să-şi petreacă vieaţa lucrând potrivit cu înclinările sale literare, şi de la întoarcerea sa din Germania el a trăit numai pentru „Telegraful Român” şi în urmă pentru „Tribuna”. El m´a înduplecat să iau sarcina de director al ziarului; el a ales numele „Tribuna”; el a hotărât formatul, literile, împărţirea, maniera de redactare, ortografia, tonul, ba chiar şi limba ziarului. Nu scria d-l Bechnitz pentru „Tribuna”: el era însă conducătorul lucrării noastre. Era, înainte de toate, lege, că temele pentru articole au să fie discutate, iar articolele au să fie scrise acasă, în toată liniştea, apoi cetite cu dînsul mai înainte de a fi date la tipar. Dimineţile el era cel dintâiu în localul redacţiunii, şi în vreme ce noi lucram la partea technică, el resfoia ziarele şi ne adună informaţiuni, ne trăgea luarea aminte asupra articolelor mai importante şi ne dădea explicaţiuni. Serele el era cel din urmă în localul redacţiunii. După ce făcea revisiunea paginelor până la cea mai mică notiţă, stabileam împreună materia pentru numărul viitor, şi eu plecam, el rămânea să mai cetească odată exemplarul de probă şi să dea ordin pentru expediţiune». (va urma