Am parcurs, în precedentele articole, informații diverse inserate în paginile ”Gazetei Transilvane” cu gândul că acuzațiile aduse românilor ardeleni au ajuns la cota saturației. Ne-am amăgit singuri căci inventivitatea diabolică a autorităților nu se epuizase. Dovada ne este furnizată de lecturarea articolului Săracile versuri și cântece românești. Criza autorităților budapestane este analizată dintr-o perspectivă politică,  apreciindu-se că: „Nimeni dintre corifeii parlamentari maghiari nu se gândesc azi la o soluțiune dreaptă sau cel puțin echitabilă a chestiunii naționalităților și desigur că și aceia dintre ei, care sunt convinși că o soluțiune mulțumitoare a acestei chestiuni se impune ca necesitate, nu cutează a se gândi la așa ceva” (anul LXVIII, 1905, nr. 89 din 22 aprilie, p. 2). Se propuneau măsuri de destituire a inspectorilor școlari dar și a procurorilor statului considerați a fi un pericol permanent pentru liniștea din țară prin faptul că ”… își țin de cel mai mare merit patriotic de a urmări orice manifestație firească și justă a vieții naționale în sânul popoarelor nemaghiare și mai ales în sânul românilor”. Inofensivele versuri și cântece românești au devenit ținta celor cărora li s-a cerut mai sus revocarea din funcții. Vânătoarea după atari produse ale geniului și ale sentimentelor naționale românești în „liberala și constituționala Ungarie” se manifesta pretutindeni pe arealul transilvan. Se oferea cititorilor un recent caz petrecut în fostul comitat al Hunedoarei. Un  oficial maghiar (subinspector școlar) pe nume Szabo Elemer a aflat în posesia unui învățător un volum de poezii apărut în urmă cu două decenii  (este vorba de culegerea de versuri Inimioare- adecă Floarea poeziei naționale din cei mai buni scriitori români pentru uzul tinerimii române, autor Ion Pop – Reteganul, Sibiu, 1885 – n.n.). Dintre ele amintim doar câteva: Un răsunet de Andrei Mureșanu, Deșteptarea României de Vasile Alecsandri ( scrisă în anul 1848 – n.n.) din care reproducem prima strofă:

„Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare,

N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător,

Ce se-nalță pânˈla ceruri din a lumii deșteptare, 

Ca o lungă salutare

Cantr-un falnic viitor.”

apoi Cătră martirii români (1848-1849) și Glasul unui român de Andrei Mureșanu, Cântecul lui Tudor Vladimirescu de Ciprian Porumbescu ș.a.

            Cartea a fost reținută rapid de către subinspectorul Szabo și înaintată procurorului șef din Târgu-Mureș care o remite procuraturii din Deva. Aici, la Deva, procurorul Bigner, prea bine cunoscut românilor din celebrul proces intentat pentru cununa depusă pe mormântul lui Avram Iancu, ordonă confiscarea și distrugerea acesteia.

            O scurtă știre, apărută în gazetă, purtând titlul În afacerea încununării mormântului eroului Iancu, informează cititorii cu privire la redeschiderea procesului contra celor trei români: Francisc Hossu-Longin, Iustin Pop și Aurel Novacovici, acuzați de depunerea, în urmă cu câțiva ani, a unei coroane pe mormântul de la Țebea unde odihnesc osemintele eroului nostru național. Numiții de mai sus au fost amendați și respectiva cunună confiscată. În contra acestei sentințe injuste s-a formulat apel și prin recursuri repetate s-a ajuns ca însuși ministrul de interne și viceprefectul să recunoască că nimeni n-avea dreptul să confiște coroana. În cele din urmă este scutit de amendă inculpatul Iustin Pop, ceilalți doi fiind amendați cu câte 30 de coroane („Gazeta Transilvaniei”, anul LXIX, 1906, nr. 6 din 10 ianuarie, p. 3).

            O solicitare intitulată Scrisoare deschisă destinată primului ministru al Ungariei baronul Géza Fejervary (în funcție din 18 iunie 1905 până în 8 aprilie 1906) este preluată și publicată în coloanele ”Gazetei Transilvaniei”, anul LXIX, 1906, nr. 68 din 25 martie, p. 1). Se amintește că prin autorizarea „Excelenței Voastre s-a adresat în timpul din urmă poporului băștinaș din Transilvania și întregului neam românesc o ocară (admonestare, dezonoare- n.n.) ne mai auzită”. Se arăta că prin intermediul publicației ”Magyar Nemzet”, un oficios al guvernului ungar, se aduceau prejudicii de imagine, pângărind memoria lui Avram Iancu. În urma unui ordin ministerial abuziv se interzice participarea tuturor românilor ”supuși coroanei Sf. Ștefan” la Expoziția generală ce se organiza la București de către ”conaționalii noștri liberi”. Față de această provocare pătimașă: „Azi însă, când Avram Iancu, mândria și gloria noastră cea mai curată, e numit în însuși organul guvernului bandit ordinar și căpitan de hoți – nu ne mai putem ascunde indignarea”.

            În iunie 1906 se deschidea în capitala României Expoziția generală română, eveniment pregătit pentru celebrarea a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, 25 de ani de la fondarea Regatului și 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani. Ideea  organizării acesteia i-a aparținut politicianului Take Ionescu, proiectul fiind gândit și executat de arhitectul Ion D. Berindey, cu o echipă formată din arhitecții Ștefan Burcurș, Victor G.Stephănescu și peisagistul Édouard Redont. Comisar-șef al expoziției a fost desemnat dr.Constantin I. Istrati (1850-1918), profesor universitar și președinte al Academiei Române.

            Aici a ajuns, în pofida interdicției autorităților ungare, și un tablou trimis de ardeleni, o pictură reprezentând Casa natală a lui Iancu, intrată prin donație în proprietatea ASTREI, autor profesorul Ioan Bușița din Beiuș. Tabloul a fost prezentat profesorului Constantin I. Istrati de către Dr. Enea Nicola și donat de autor pentru Muzeul național ce urma să se înființeze în București (”Gazeta Transilvaniei”, anul LXIX, nr. 195 din 3 septembrie, p. 3).

„Gazeta Transilvaniei”, anul LXX, 1907, nr. 20 din 26 ianuarie, titra, la p. 4, un articol  La optsprezece luni închisoare de stat și 1500 coroane. Era pedeapsa dată de către autoritățile maghiare (Curtea cu jurați din Cluj) lui Vasile E. Moldovan, fostul redactor al publicației periodice mensuale „Orizontul” cu primul număr apărut la 1 ianuarie 1906. Revista a publicat articole despre abuzurile petrecute în timpul alegerilor dietale unde procurorul maghiar a „identificat” îndemnuri la „agitație” contra ungurilor și, drept urmare, Curtea cu jurați l-a condamnat pe Moldovan la pedeasa mai sus amintită. Dezbaterea procesului a fost tare agitată, deoarece incriminatul voind a se apăra, a recurs la o critică aspră a guvernului și a fostului ministru al justiției Géza Polónyi (1848-1920, politician și jurist, fost ministru de Justiție în anii 1906-1907 – n.n.).

Ziarul brașovean își informează cititorii despre apariția în numărul 6 pe anul 1907 al publicației blăjene „Revista politică și literară”, a articolului lui Aurel Ciato intitulat Memoria lui Avram Iancu („Gazeta Transilvaniei”, anul LXX, 1907, nr. 54 din 9/22 martie, p. 5).

Extrem de interesantă este descrierea făcută de El.Ctea (?) lui Avram Iancu după întâlnirea lor de la Căpâlna în anul 1872, cu doar două luni și jumătate înainte de dispariția fizică a marelui erou („Gazeta Transilvaniei”, anul LXX, 1907, nr. 184 din 21 august/ 3 septembruie, p. 1-2, articol intitulat Amintire de Avram Iancu). Dar, iată, ce  ne spune tânărul student la teologia din Blaj, despre „crăișorul munților”: „Cunoșteam bine biografia lui, ba și talia lui din tinerețe după portret, și când colo găsesc un om de o statură mijlocie, frunte lată, mustață stufoasă, puțină barbă, nas lătăreț, foarte inteligent, vorbește perfect ungurește, nemțește, ba și italienește, dar cu intervale scurte, în care puteai vorbi serios sau mult la acel obiect. Comanda excelent nemțește, era rău îmbrăcat, și fluerul nu-i lipsea”. Este înfățișarea unui martor ocular a figurii mărețe a prefectului legiunilor Avram Iancu, căzut jertfă zelului său.

La rubrica Știrile zilei, este inserată o notiță intitulată Stegarul lui Avram Iancu, a cărei mică extindere ne îndriduiește a o prezenta integral: „A murit la Poeni (România) bătrânul George Cruce, care a luat parte alături de Avram Iancu la luptele pentru libertate din 1848, făcând minuni de vitejie. Pentru virtuțile sale, Iancu l-a ridicat la rangul de purtător de steag. După încetarea luptei George Cruce s-a așezat în România, dar pe urmă a venit iarăși în Ardeal, lucrând pentru deșteptarea poporului român. Acum 15 ani s-a reîntors în România, unde l-a ajuns obștescul sfârșit. Odihnească în pace!” („Gazeta Transilvaniei”, anul LXX, 1907, nr. 209 din 22 septembrie, p. 2).

În anul 1907 primar al Capitalei era un membru al renumitei familii de politicieni liberali, Vintilă I.C. Brătianu (1867-1930), ocupantul aceastei demnități publice în perioada iunie 1907-10 februarie 1910, devenit ulterior ministru de finanțe și prim-ministru al României, frate cu Ionel și Dinu, toți trei fiii lui Ion C. Brătianu. 

În cadrul unei ședințe a consiliului comunal din București, primarul a prezentat un raport cu privire la noua nomenclatură a mai multor străzi. In acest contex strada Iancului se va numi strada Avram Iancu („Gazeta Transilvaniei”, anul LXX, 1907, nr. 229 din 17/30 octombrie, p. 3).

Primul deceniu al secolului al XIX-lea a fost martorul unei adevărate goane împotriva ziarelor românești. Intentarea mai multor procese de presă, minuțioasele percheziții, investigările și pertractările înaintea Curților cu jurați se țin lanț. Un articol intitulat Procesul de presă al „Gazetei”, aduce spre informarea cititorilor aspecte, detalii de la culpabilizarea publicației brașovene într-un proces derulat la Târgu-Mureș. Intitulat Merg orbiș înainte, acesta era scris în perioada numeroaselor adunări populare românești desfășurate în cursul lunii martie și orientate contra proiectului de lege a educației inițiat de ministrul cultelor și instrucțiunii publice, contele Albert Apponyi. Intrată în vigoare în 1907, legea este apreciată ca apogeu al politicii de maghiarizare prin școală și ca generatoare în desființarea câtorva sute de școli românești. Articolul „arată în cuvinte demne și cumpătate adânca nemulțumire, ce au produs noile încercări de maghiarizare în sânul naționalităților nemaghiare și adânca părere de rău că guvernul Ungariei în loc de a se ocupa de alte chestiuni vitale pentru stat, care cer grabnica lor rezolvare – merg orbiș înainte – cu politica lor”, întinzând tot mai mult coarda (”Gazeta Transilvaniei”, anul LXX, 1907, nr. 265 din 1/14 decembrie, p. 1). Concluzia redacției este limpede exprimată: „guvernele maghiare n-au mai mare grije și râvnă, decât maghiarizarea.”

Stârnește o adevărată curiozitate titlul Cabula de cifre în viața lui Avram Iancu, publicat în „Gazeta Transilvaniei”, anul LXXI, 1908, nr. 151 din 11/24 iulie, p. 30). Se susține că în viața multor indivizi, o cifră are un rol important, definitoriu. Se dau în acest sens câteva exemple: cabula de 7 este prezentă în istoria biblică, cabula numărului 13 joacă un rol important în istoria Franței, ca un preambul în explicarea cabulei lui Avram Iancu, eroul de la 1848, „ lucru ciudat, a fost tocmai cifra 48. Avram Iancu s-a născut în anul 1824, o cifră care este divizibilă cu 48 ( 38×48 = 1824 ); anul memorabil al vieții sale este anul 1848, (iarăși 48!) nu numai pentru rolul său istoric din acest an, dar și pentru că în acest an ajunge Iancu în cumpăna vieții având 24 ani. Iancu moare în etate de 48 ani, la 1872; iar anul morții sale: 1872 iarăși este divizibil cu 48; de 39×48=1872. Cabula aceasta – susține publicația –  confirmă faptul că Iancu și cifra 48 sunt noțiuni pe veci nedespărțite”.

Pentru cititorii săi, „Gazeta Transilvaniei” semnalează apariția în editura tipografiei A. Mureșianu din Brașov a „Calendarului Plugarului” pe anul 1909, în care, printre articole, sunt inserate și „ilustrațiuni” reprezentându-i pe Iosif Sterca Șuluțiu,   mitropolitul Andrei Șaguna, pe Simion Bărnuțiu și Avram Iancu (anul LXXII, 1909, nr. 8 din 13/26 ianuarie, p. 4).

Articolul Moartea deputatului Dragoș. Reminescență istorică, semnat de avocatul Rubin Patița, membru activ în mișcarea memorandistă și membru al comitetului central al Particului Național al Românilor din Transilvania, aduce importante deslușiri ale locului și rolului deputatului Dragoș în Revoluția de la 1848-1849, cel care pentru trădarea cauzei române a fost sacrificat de lăncierii români. Iancu a fost foarte supărat de acest fapt, „căci ca idealist omorurile nu le suferea și mulți unguri căzuți în robia lui – în loc de moarte, aflau scutul lui Avram Iancu – îngrijindu-se chiar și de întreținerea lor și a familiilor acelor prizonieri.” („Gazeta Transilvaniei” , anul LXII, 1909, nr. 32 din 12/25 februarie, p. 2).

Istoricul săliștean Ioan Lupaș, membru al Academiei Române, colaborator al publicației din orașul de la Poalele Tâmpei, informa prin intermediul anui articol, cu privire la O scrisoare a lui Avram Iancu: „In cartea lui Eugen von Friedenfels intitulată Joseph Bedeus von Scharberg- Beiträge zur Zeitgeschicte Siebenbürgens im 19.Jahrhundert, vol.II, paginile 404-412 se găsesc aprecieri juste, scrise cu căldură despre Iancu, pe care un istoriograf austriac vestitul Helfert îl înfățișează de asemenea în cele mai frumoase culori ”. Este vorba de istoricul Joseph Alexander Helfert (1820-1910) cu a sa lucrare Geschichte Österreiches, Wien, Leipzig, Praga, 1870. Revenind la acea scrisoare, amintită mai sus, trimisă de Iancu lui Ilie Măcelariu (1822-1891), om politic, jurist, tribun, pentru „a dovedi că din Iancu nu s-a stins scânteia spiritului său ager și pătrunzător, nici după ce în urma zguduirilor sufletești, prin care a trecut el și națiunea română, ajunsese victima celei mai înfiorătoare boli”. Se desprinde din această epistolă emoția, sinceritatea și grija pentru poporul iubit din sânul căruia s-a ridicat Avram Iancu, cel care a fost găzduit în Sibiu, în anul 1852, găsind ospitalitatea și prietenia lui Măcelariu în casa sa, astăzi Bulevardul Victoriei nr. 29. În acest sens am ales a o reproduce integral:

 „Frate Ilie!

Epistolele tale din 5 și 21 februarie le-am primit, și dacă nu ți-am răspuns până acum, să nu crezi, că am făcut-o decât din acel motiv simplu, că mi-am propus a nu mai coresponda cu nimeni. Sute de epistole de la amici și conșcolari- care sigur numai cu intenții bune voiau să afle: dacă mai trăiesc ori nu – le-am aruncat la o parte fără a le da răspuns, ceea ce în tot cazul e o indiscreție din parte-mi, dar eu nu sunt de vină, dacă mi-am câștigat, durere, trista convingere, că în ziua de azi omul nici nu mai știe, cui să se încreadă.

Tu mă întrebi, ce mai sperez și ce mai cred eu? Iată îți răspund, că timpul speranțelor mele a trecut, și că credința mea e ca a șarpelui, căruia natura îi impune să-și apere capul; totuși să nu crezi, că spun acestea, fiindcă mi-aș teme viața mea nenorocită; nu, – căci această viață mi-am expus-o în anii 1848 și 1849 în mai multe rânduri pentru iubita mea națiune și pentru credința cătră Impăratul,- ci înțeleg iubita mea națiune, care suspină de atâtea dureri și pentru care m-ar durea inima, dacă prin mărturisirea credinței mele  adevărate o aș aduce într-un pericol și mai mare. Altă dată mai mult, rămâi sănătos și nu-ți uita mama, la sânul căreia ai crescut și nici de prietenul tău sincer: Iancu m.p. advocat și prefect. Vidra de jos, 15 mai 1860.”

Un nou atentat la așezămintele noastre sfinte este titlul unei informări a redacției Gazetei, cu privire la faptul că o mână criminală a dat foc casei din Vidra „unde marele erou național al nostru Avram Iancu și-a deschis pentru întîiaș dată ochii”. Dar, fapta uneltitorilor a fost descoperită la timp „și focul localizat înainte de a fi putut preface în cenușe și ultima rămășiță care ne aduce aminte de vremurile mari de odinioară.” („Gazeta Transilvaniei”, anul LXXII, 1909, nr.234 din 30 octombrie/12 noiembrie, p. 3 ).

                                                                                                            (va urma)

                                                                                Prof.univ.dr. Lucian Giura

                         Vicepreședinte al Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu” Filiala județeană Sibiu