În „Istoria Transilvaniei” vol. II (de la 1541-până la 1711), autorii Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András au prezentat şi „Semnificaţia faptei lui Mihai”, subcapitol din care continuăm reproducerea selectivă: «Mai târziu, pe bună dreptate, actul de la 1599-1601 s-a transformat în simbol al unităţii naţionale româneşti. În 1599-1601, au fost anumite momente în istoria Transilvaniei în care lunga perioadă de asuprire, discriminările, timide iniţial, dar accentuate mereu, prin şerbirea în masă, prin confiscări, prin actele din 1366 (ale lui Ludovic de Anjou), prin „fraterna unio” după 1437, prin Tripartinum-ul lui Werböczy din 1517, prin statuarea regimului celor trei naţiuni şi patru religii etc., păreau uitate şi trecute.

În locul acuzelor şi dispreţului, al aparatelor de tortură, al etichetărilor de hoţi, jefuitori, al traiului umil, la marginea societăţii, părea că se vor aşeza demnitatea, colaborarea şi înţelegerea. Totul a fost însă o iluzie, datorită momentului neprielnic, gravelor deosebiri de mentalitate, urilor acumulate în timp, exceselor şi violenţelor venite din ambele tabere. Armata lui Mihai a fost percepută de stări, de vechii stăpâni ca o oaste inamică de ocupaţie, care trebuia sabotată, pe de o parte, iar pe de alta, această forţă militară a făcut rechiziţii forţate, a jefuit, a atacat, a luat măsuri silnice, într-un mediu ostil, al unor autorităţi ostile. Toate acestea, dar mai ales stăpânirea românească sau ideea că s-ar fi putut impune o asemenea stăpânire, nu au fost niciodată uitate şi nici iertate de unii. De aici violenţele de limbaj şi de acţiune îndreptate de stări contra românilor şi invers. Stările erau înspăimântate de perspectiva Transilvaniei organizate ca stat românesc, încins la sud şi est de alte două state româneşti. Totuşi, unii cunoscători unguri şi saşi ai istoriei trăgeau semnale de alarmă: dinspre Valahia şi chiar Moldova, agregate politic prin impulsuri venite din Transilvania, dinspre aceste două state româneşti vasale odinioară Ungariei veneau semne rău prevestitoare la 1600: Mihai dăduse destule exemple despre intenţia sa de a-şi fixa centrul stăpănirii sale în Transilvania, de a schimba în folosul său sensul ideii de „restitutor Daciae”, de a se chema „crai”, de a conduce din Alba Iulia blocul politic creat, de a fi principe ereditar, de a obţine acordul împăratului pentru acest plan al său etc. Mihai a vrut să impună o dublă cârmuire, cu un domn la Bucureşti (fiul său, Nicolae) şi altul, ca instanţă superioară, la Alba Iulia (el însuşi). La fel era planul şi în Moldova: un domn deplin la Iaşi (tot Nicolae şi apoi nepotul domnului, Marcu) şi altul la Alba Iulia (el însuşi). Fiul său urma să moştenească domnia în fiecare din cele trei ţări.

Era o concepţie dinastică unificatoare şi ereditară, cu Mihai Viteazul domn suprem („crai”) la Alba Iulia şi cu alţi doi domni (rude de sânge) la sud şi est de Carpaţi. Organizarea acestui centru de stat românesc în Transilvania nu venea atât din trecut, cât privea spre viitor. Un popor mare, dar divizat se organiza unitar sub aspect politic, (…). Mihai Viteazul a fost o personalitate europeană, un luptător pentru Creştinătate şi un membru al Ligii Sfinte; un vasal al împăratului creştin, al principelui transilvan sau al sultanului otoman, dar şi un general vestit; un posibil eliberator al Balcanilor şi al Constantinopolului, dar şi un principe român, conducător al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi al Moldovei, conştient de rolul Ţărilor Române de „Poartă a Creştinătăţii”, de originea romană a poporului său, de unitatea românească.

Prin toate acestea, el a intrat în istorie, în legendă şi în folclor. Mihai nu a unit cele trei ţări din raţiuni naţionale, dar stăpânirea sa asupra celor trei ţări a creat interpretări şi reacţii naţionale, deopotrivă la 1600 şi ulterior. Nu a scăpat nici străinilor şi nici românilor faptul că sub Mihai Viteazul unitatea politico-militară a vechii Dacii – cum numeau umaniştii Ţările Române – se realizase pe un fond etnic prioritar românesc şi chiar, în anumite cazuri, de solidaritate românească. Confruntările cu substrat naţional care au urmat intrării principelui român în Transilvania, precum şi politica desfăşurată atunci de Mihai şi de Stări arată că, pe la 1600, se trecea şi în zona central-sud-est-europeană de la solidaritatea instinctivă la solidaritatea efectivă şi de la naţiunea medievală la naţiunea modernă».

Comuna Şelimbăr a fost – vreme de secole – teren de desfăşurare al bătăliilor Sibiului, sudul Transilvaniei cunoscând ororile tuturor incursiunilor, dar şi ale primului război mondial. Cu ocazia manifestărilor jubiliare Șelimbăr 700, a fost organizată o expoziţie itinerantă (Shopping City – Școala Gimnazială Mihai Viteazul Șelimbăr), în colaborare cu Arhivele Naţionale Sibiu și Muzeul Naţional Brukenthal. Cele 69 de panouri ilustrează peisajul natural şi cultural local, patrimoniul cultural fiind reprezentat de cele 19 monumente istorice, dar şi de elemente valoroase de peisaj natural din situl Natura 2000 Oltul Mijlociu – Cibin – Hârtibaciu, respectiv din defileul Caşolţ-Mohu, toate asigurând comunei un potenţial turistic de invidiat!

În descoperirea patrimoniului – un rol important având meşteşugurile, tradiţiile asigurate de Corul Vestala (condus de prof. Maria Nicoară) şi colecţia etnografică „Muzeul Veştem” (a familiei Anicuţa Ogrean) -, s-ar cuveni reanalizat statutul „Movilei lui Mihai”, clasată ca fiind de interes local, fiind singurul monument istoric memorial al bătăliei de la 1599.

O simplă trecere în revistă a istoriei continentului european, ne poate demonstra importanţa şi consecinţele conflictelor militare din Evul Mediu. „Războiul de 100 de ani” pentru dreptul de a conduce regatul Franţei – purtat de Franţa şi Anglia, între 1337-1453 -, ne arată faptul că cinci generaţii de regi (din două dinastii rivale) au luptat pentru acest scop. Cauzele pot fi clasificate simplu: pretenţii teritoriale, dispute dinastice şi competiţie economică. În acest război s-a remarcat eroina Ioana d’Arc, la final (17 iulie 1453) Anglia reuşind să stăpânească doar Calais-ul, recuperat de francezi abia după un secol (1558). Pentru cauze religioase, la începutul sec. XVII (între 1618-1648), Europa a cunoscut „războiul de 30 de ani”, lupta pentru hegemonie în Europa fiind dusă de Franţa (cardinalul Richelieu), căreia i se opunea imperiul romano-german şi puterea Habsburgilor. În epocă, a fost celebru incidentul declanşării „războiului de 30 de ani”, când doi reprezentanţi şi notarul împăratului au fost „defenestraţi” („aruncaţi pe fereastră”) la Praga, de stările cehe nemulţumite. Războiul a fost declanşat (chiar dacă aceştia au supravieţuit), cauzele fiind identificate – de istorici -, în reforma protestantă, iniţiată (în 1517) de pastorul catolic Martin Luther. Un război religios, în care două tabere – catolicii şi protestanţii – s-au confruntat, pustiind o mulţime de localităţi; multe regiuni din sudul Germaniei au fost total depopulate de foamete și epidemii, supravieţuind o treime din populaţie, fiind nevoie de un secol pentru refacere. Războiul „de 30 de ani” include marea bătălie de la „Muntele Alb” (8 noiembrie 1620, lângă Praga), trupele imperiale catolice conduse de generalul Johann von Tilly şi Albrecht von Wallenstein învingând armatele stărilor protestante cehe, conduse de „regele de o iarnă”, Frederic al V-lea (ales rege al Boemiei). Astăzi, cine mai ştie că Wallenstein – duce de Friedland şi Mecklenburg, prinţ de Sagan (1583-1634) -, a luptat împotriva românilor din Vlahia Moravă (cu centrul rezistenţei la Vsetin), aceştia fiind aliaţii danezilor şi suedezilor, membrii ai „Uniunii Protestante”? Se consemnează faptul că, generalul Wallenstein a fost printre primii care au susţinut efortul de război (scutind bugetul imperial) prin „contribuţiile” populaţiei din regiunile ocupate, prin aplicarea devizei „războiul hrăneşte războiul” ajungând printre cei mai bogaţi oameni din Europa. Se pare că bogăţia şi armata lui de mercenari nu l-au salvat de intrarea în dizgraţie, fiind asasinat de un ofiţer al împăratului Ferdinand al II-lea. Nu este lipsită de semnificaţie, concluzia: „Ca şi Mihai Viteazul, Wallenstein a căzut victimă Habsburgilor, ostili oricărei politici independente în zona pe care o dominau”!

(va urma)