Prof. Mario Ruffini (1896-1980) scria – în anii celui de-al doilea război mondial (1942) – lucrarea „Istoria românilor din Transilvania” – „Storia dei romeni di Transilvania”. Câteva din mo­tivele elaborării sunt incluse în „Cuvânt înainte”, semnat de Manole Neagoe: «Intere­sul pentru România şi în special pentru Transilvania va fi stârnit în Italia şi de inter­venţiile energice şi stăruitoare făcute de guvernul de la Roma în legătură cu situaţia care se crease în teritoriul ocupat de unguri. În ciuda faptului că guvernul de la Budapesta se angajase, cu ocazia Dictatului de la Viena, ca să respecte drepturile populaţiei majoritare din nord-vestul Transilvaniei, odată cu pătrunderea trupelor ma­ghiare s-a dezlănţuit un regim de teroare de o violenţă de­menţială: asasinate, torturi, întemniţări abuzive, alungarea românilor, asasinarea sau alungarea intelectualilor ro­mâni pentru a decapita spi­ritual naţiunea română, dărâ­marea bisericilor româneşti etc. Guvernul român a stăruit pe lângă guvernele de la Roma şi de la Berlin ca să se formeze o comisie italo-ger­mană pentru a constata la faţa locului bestialităţile şi crimele comise de ocupant. Pentru italianul obişnuit, rădăcinile acestor drame, care se petre­ceau într-un spaţiu mai puţin cunoscut, reprezentau enig­me greu de dezlegat…». În „Prefaţa autorului”, acesta explică: «Una dintre naţiunile a cărei istorie este mai puţin cunoscută în Italia este Ro­mânia, şi pentru că întâm­plările ţărilor româneşti sunt, mai mult decât ale altor popoare, strict legate de cele ale ţărilor învecinate, (…)  am fost îndemnat să le povestesc nu din dorinţa de a face o operă originală, care de altfel nici nu e, ci de gândul că este datoria noastră, în timpul de faţă să cunoaştem chiar şi în părţile mai puţin cunoscute, istoria unui popor care luptă atât de viteaz alături de noi în lupta decisivă pentru însăşi existenţa şi civilizaţia noas­tră şi care din punct de ve­dere spiritual e atât de apro­piat de noi prin moştenirea comună a Romei, căreia îi perpetuează în Orientul european numele, limba şi prestigiul».

Autorul îi dedică domniei lui Mihai Viteazul câteva pagini revelatoare, din care repro­ducem selectiv: «În aparenţă, Mihai Viteazul a rămas indi­ferent în faţa acestei mişcări populare româneşti împotriva vechilor şi duşmăniţilor opre­sori. El a creat în jurul său un sfat, din care făceau parte printre alţii, episcopul catolic din Transilvania Demeter Naprágy, generalul Moisé Székely, nobilul Ştefan Czáky şi Gaspar Kornis care avea titlul de general al Transil­vaniei şi care-l trădase în bătălia de la Şelimbăr pe Báthory, uşurându-i voievo­dului valah victoria şi cuce­rirea Transilvaniei. Sarcinile de încredere, totuşi, au fost împărţite demnitarilor români (…). La supravegherea şi perceperea impozitelor era numit vistierul valah Stoica şi, până la cel mai mic dregător din cea mai mică aşezare, administraţia finanţelor era în mâna învingătorului. Cu aceasta se recunoştea valoa­rea elementului românesc din Transilvania şi se schiţa un început de românizare a elementelor străine.

Cu toate acestea Mihai nu i-a favorizat exclusiv pe români; dacă a dat vreunuia dintre ei dreptul de a dispune de câteva feude, sau a confirmat donaţiile care li se făcuseră mai dinainte, i-a favorizat şi pe unguri şi pe saşi. Dar preocuparea sa principală era biserica, pentru că înţelegea că dacă voia să facă operă profund naţională şi durabilă trebuia să se sprijine pe aceasta. La 20 iunie 1600 făcea dieta să decidă scutirea preoţilor ro­mâni de servituţile feudale. În Maramureş a pus să fie schim­bat episcopul Petronie, care reprezenta influenţa mol­dovenească, cu arhimandritul Serghie, care studiase la mă­năstirea Tismana în Oltenia, şi tot lui i-a încredinţat şi mă­năstirea din Peri; la Vad, în absenţa episcopului Spiri­don, şi el reprezentant al influenţei mitropoliei moldoveneşti din Iaşi, l-a numit pe un anume Ioan Cernea, al cărui nume amintea de familia nobiliară ungară Chernay (…). Se încheagă astfel un întreg organism ierarhic religios românesc în Transilvania, supus scaunului mitropolitan din Alba Iulia şi din punct de vedere ierarhic supus din 1595 autorităţii mitropolitului valah de la Târgovişte.

Intenţiile politice ale lui Mihai Viteazul erau clare şi asta se vede din jurământul pe care el l-a cerut pentru el şi pentru fiul său; de altfel el gândea că avea fără îndoială dreptul la o recompensă pen­tru ceea ce făcuse împotriva turcilor, salvând creştină­tatea de pericolul unei invazii. Dar Curtea imperială de la Viena era foarte neho­tărâtă în privinţa lui, mai ales pentru că acolo era multă perfidie şi prea puţin pre­cumpănea spiritul moral. Unii se gândeau că se putea trimite în Transilvania un arhiduce sau vreunul din generalii austrieci de faimă, ca de exemplu Schwart­zemberg sau Nádasdy; alţii că provincia putea fi lăsată lui Mihai, instalând însă garni­zoane austriece în fortăreţe; în sfârşit alţii, precum arhiepis­copul de Gran, că i se putea lăsa voievodului român doar administrarea provinciei şi să i se dea numai sarcina de guvernator, supravegheat de o garnizoană nemţească.
S-a gândit chiar să se deschidă dieta transilvană, în care Mihai să fie reprezentat doar de nişte delegaţi, lucru care l-a jignit pe voievod, care a deschis adunarea ca un adevărat suveran al ţării, aşa cum o deschiseseră prede­ce­sorii săi, trimiţând apoi la Curtea imperială pe consi­lierul său Mihalcea şi pe vistiernicul Stoica să ceară ca el să fie confirmat cu titlul de principe, de duce sau de rege, cu drept de succesiune nu numai pentru fiul său ci şi pen­tru toţi descendenţii. Fortă­reţele din afara Transilvaniei, ocupate de austrieci, Hust, Şimleu, Baia Mare, Oradea trebuiau să fie cedate lui Mihai, care admitea de bună-voie un comisar, mai ales dacă ar fi fost Pezzen, care fusese ambasador imperial la Constantinopol, foarte bine cunoscut şi apreciat de el; acesta putea avea ca reşe­dinţă Cassovia sau Satu Mare sau chiar capitala ţării, Alba Iulia. Împăratul i-a răspuns că lui şi fiului său aveau să le fie recunoscute titlurile de principe al Sfântului Imperiu Roman; la 26 ia­nuarie 1600 au fost reluate tra­tativele, în care Mihai Viteazul se arăta foarte con­ştient de serviciile aduse imperiului cu luptele împotriva turcilor, pe care le purtase cu sacrificii şi pierderi omeneşti, şi căruia îi redase provincia transilvană pe care el acum o cerea înapoi ca moştenire ereditară în schimbul ser­viciilor aduse. Voia titlul princiar pe care-l avusese Sigismund Báthory, un ajutor în bani şi în trupe şi o rentă anuală de o sută de mii de taleri, în afara sumei care ar fi fost necesară ca să-l răscum­pere de la turci dacă ar fi fost luat prizonier, şi de teritoriile pe care în viitor avea să le smulgă turcilor. Lui Pezzen care fusese numit comisar comisar imperial, el i-a adus la cunoştinţă că cedarea Transilvaniei, unită cu Valahia cu titlul de principat, era o condiţie indispensabilă pen­tru orice viitor acord cu împă­ratul. Dar Rudolf dorea să amâne şi, în loc să-i răspun­dă la cererile lui, i-a trimis făgădueli de ajutor împoriva turcilor, instrucţiuni în legătură cu negocierile pe care Mihai tocmai le purta cu tătarii, recomandări în legătură cu soarta celor învinşi etc».

Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia – reprezentând primul pas în realizarea Unirii principatelor române – a intrat în istorie şi prin tablourile unor pictori celebri. Vechea capi­tală politică a Transilvaniei (reşedinţă a principilor arde­leni) a păstrat în stema muni­cipiului acvila cruciată (poziţio­nată pe coroana murală), semnificând rangul de capi­tală a Principatelor Unite în timpul domniei lui Mihai Viteazul. În scurta perioadă în care a condus Transilvania, Mihai Viteazul a ridicat câteva biserici, cea mai importantă fiind catedrala episcopală (terminată în 1597). Mult mai puţin cunoscută este bise­rica ctitorită în Ocna Sibiului, localitatea exploatărilor de sare fiind cunoscută în epocă sub numele Salzburg sau Vizakna.

(va urma)