Continuarea articolului a apărut în „Tribuna” (Sibiu) nr. 43 – vineri 22 februarie (6 Martie) 1891: «Scăpaţi de influenţa culturală a Slavilor şi fiind încă sub influenţa politică a Turcilor, Românii îşi îndreptează ochii spre Apus, care Apus pentru dînşii era Austria şi Francia, singurele ţări, care aveau mai des relaţiuni cu Turcii, vecinii noştri. Ca alianţe politice încă din secolul XVI, Românii îşi aţintiseră privirile cătră Apus şi tendenţa aceasta durează pănă cătră începutul secolului XVIII, când apare pe scena politică a Europei imperiul Ţarilor. Atunci Românii îşi întorc privirile dela Occident, care se frământă în preludiul revoluţiunii celei mari, spre Ruşi, care încep pe pământul nostru a disputa Turciei Peninsula-Balnică, ear’ nouă ne promit şi ne impun prietenie. Puterea turcească apunea, dar’ se ridica cea rusească şi soartea ne reservase noue nefericiri, noue violenţe. Pe pământul nostru se desfăşură acel duel gigantic, care a adus atâtea rele Europei şi care o neliniştesce încă. Ruşii sânt bătuţi la prima ciocnire cu Turcii, dar’ unul din principii români fusese alăturea de ei şi celalalt era bănuit de simpatii cătră Rusia; aşa că pe deoparte răsbunarea, pe de alta interesul fac pe Turci, contra tractatelor dintre noi şi ei, să ne impună Domni străini, creaturi de ale Sultanului, resturile coruptului Bizanţ. Acum se începe în vieaţa politică a Românilor o eclipsă, care durează o sută de ani. Seraiul Sultanilor ne numesce Domni, ear’ aceşti venetici, pentru a se menţină în posiţiunea, pe care o câştigaseră cu preţul averii şi linguşirilor, serviau pe cine îi servia, şi martori la duelul dintre Ruşi şi Turci, ei secundau după interes, când pe unul, când pe altul, şi deşi numiţi de Turci, ei se apropiau de Ruşi, de câte-ori simţiau, că influenţa lor la Constantinopol a scăzut, încât multe din răsboaiele dintre Ruşi şi Turci au fost motivate de politica duplice şi personală a acestor străini. Ei devin fermentul multor încurcături în politica Orientului, care a costat pe Europa multe sacrificii nefolositoare, ear’ pe noi perderea a două provincii: Basarabia şi Bucovina. Dar’ dacă ei au fost păgubitori Europei, ei au fost fără asemănare mai mult vătămători ţerii noastre, unde pentru a se menţine, ca unii ce erau aduşi prin voinţa străină, au fost nevoiţi să aducă cu ei un roiu de subalterni, cu care au copleşit ţeara. Nefiind ai ţerii, ei au avut cătră ţeară o purtare vitregă, au exploatat fără milă şi, prelângă desastrele lungilor răsboaie dintre Ruşi şi Turci, ţeara noastră a mai avut nefericita soarte de a fi expusă şi lăcomiei desfrânate a acestor decăzuţi Bizantini.

Influenţa politică a acestor domni străini mijlocesce introducerea limbii grecesci prin biserică şi administraţiune.

Aceasta e a doua influenţă străină. Românilor din patria mumă, prin al căror ajutor şi iniţiativă scăpasem de influenţa slavonă, le era dat să ne ajute şi acum în reacţiunea acestei noue influenţe. Românii din Transilvania, precând părinţii noştri erau înăbuşiţi de Grecii din Fanar, au primit la Viena şi la Roma cultura apuseană şi au propagat-o la gurile Dunării. În faţa universităţii noastre stă înălţată statua lui George Lazăr, Român din patria mumă, spre amintire şi pioasă recunoscinţă cătră fraţii noştri din Transilvania, care în vremurile grele ale românismului au ţinut sus idea de naţiune şi cultură românească. Cum se vede din cele zise de pănă aci, prin poziţiunea sa geografică, ţeara noastră a fost cea mai turburată din Europa. Dela 100 pănă la 1300 pământul nostru a fost călcat de hoardele barbare, care au dus spaimă pănă în fundul Europei. Dela 1300 am avut să suferim năvălirile unui popor mai sistematic, dar cu atât mai periculos, şi aceştia au fost Turcii, şi în fine slăbiţi de luptă, dela 1700 pănă în secolul nostru, am fost ursiţi să suferim brutalităţile creştine ale Slavilor.

De influenţa culturală a Slavilor şi a Bizantinilor ne-am scăpat cu ajutorul Românilor din patria mumă, de influenţa politică a Ruşilor şi a Turcilor ne-au scăpat în secolul nostru interesul Europei, simpatiile ei şi sângele nostru, pe care cu prisosinţă ’l-am vărsat în résboiul trecut pe câmpiile Bulgariei. Românii au jertfit, s’au luptat, au suferit, au răbdat, până când în fine unul câte unul superbii noştri vecini de odinioară, care împedecaseră desvoltarea noastră pacinică, dispar din vieaţa istorică. Cazacii şi Tătarii nu mai pradă câmpiile noastre, nu mai ard satele şi oraşele noastre, nu mai tîrăe în robie pe părinţii şi pe fraţii noştri. Regii Poloniei nu mai sunt. Falnica Turcie a Sultanilor, care bătea la porţile Vienei şi ameninţa să înghiţă Europa, nu mai stăpânesce azi decât un colţ al pământului european şi cearcă vadul spre o definitivă retragere în Asia. Ear’ în mijlocul ruinei nefericiţilor noştri vecini de odinioară, rămas-am singuri noi Românii în picioare şi vom fi poate în curând singurul monument, care să amintească mărirea lor, care s’a stins. Liberi de nevoi sub ocrotirea înţeleptului Apus, care a găsit în noi un factor cultural şi politic de o înaltă însemnătate aici în Orient, sub conducerea bărbaţilor noştri de stat, care ’şi-au primit educaţiunea în capitalele mari ale Europei, am putut abia acum să reluăm firul desvoltării noastre, pe care îl întrerupsesem 16 secoli în urmă, când adecă năvălirile barbarilor s’au înteţit, şi în scurt timp în câteva decenii numai, am ajuns noi Românii să fim cel mai mare, cel mai compact, cel mai cult, cel mai bogat dintre statele de pe valea Dunării şi să dăm cele mai neîndoioase dovezi de destoinicie militară, economică, administrativă şi culturală.

Azi calea noastră este liberă, starea noastră este înfloritoare. Azi nu datorim nimenui nimic, afară de datoria care o avem cătră cultura apuseană, care ne-a adus unde suntem azi, cătră ţările Europei, care se îngrijesc de viitorul acestei culture. Traian împăratul ne-a adus aci să fim sentinela imperiului în faţa barbarilor dela Nord şi Răsărit şi azi, după 18 secoli, rolul nostru e tot acel al unei sentinele. Aşa este interesul Europei, aşa voesce dînsa. Dorinţa şi datoria, sacrificiile şi chibzuinţa noastră ţintesc aci şi Europa n’are decât să ne privească».

În 2023, comemorăm 200 de ani de la stingerea din viaţă a marelui nostru inginer și pedagog Gheorghe Lazăr (1779-1823). Câţi avrigeni sau sibieni ştiu că marele Gh. Lazăr a fost şi teolog, care a urmat studii de filozofie, istorie şi ştiinţe fizico-matematice la Viena (pe o bursă a bisericii ortodoxe), fiind hirotonit arhidiacon şi activând pe un post la Şcoala teologică ortodoxă? Gheorghe Lazăr a fost şi un mare traducător, traducând în limba română mai multe lucrări cu caracter pedagogic, inclusiv un manual de pedagogie, intrând astfel în conflict cu episcopul Vasile Moga, adept al învăţământului în limba slavonă. Refuzul acestuia i-a atras un proces disciplinar (în 1815), dar şi opoziţia mitropolitului Ştefan Stratimirovici (mitropolitul sârbilor ortodocşi din imperiul austriac, între 1790-1836) la candidatura sa la funcţia de episcop al Episcopiei Aradului.

Destituit de guvernatorul Transilvaniei şi pus sub supravegherea autorităţilor poliţieneşti, Lazăr va trece munţii (în 1816), reuşind să înfiinţeze la Bucureşti, prima şcoală cu predare în limba română: Şcoala de la Sf. Sava.

În lucrarea „Vieaţa şi opera lui Gheorghe Lazăr” – una din puţinele lucrări monografice despre fondatorul învăţământului în limba română – am descoperit o interesantă descriere a Avrigului, la 1815: «La o mică depărtare de Brad (Girelsau), pe ţărmul stâng al Oltului, zace Avrigul (Freck, Felek). Aici Oltul, peste care trebuie să treci pe un pod, este destul de lat, dar adâncimea sa obişnuită nu trece peste un stânjen. Malurile ei şi, în genere, tot ţinutul dealungul râului, sunt foarte şesoase şi de aceea şi expuse deselor inundări ale apelor de munte, care adeseori suflă tare râul; după astfel de întîmplări, şoseaua şi întinderi mari de câmpuri frumoase şi bine lucrate se prefac subit în mlaştini de neumblat. Lipsind puntea, pe aici râul trebuie să-l treci cu podul. Trecerea aceasta este un drept allodial al scaunului Sibiului; dar locuitorii din Avrig şi Săcădate au arendat-o, plătind o sumă însemnată. Avrigul însuş este un sat însemnat, clădit în parte pe o înălţime, având o biserică evanghelică şi una greco-neunită. Numărul locuitorilor saşi este neînsemnat, cea mai mare parte din locuitori o dau Valahii, a căror hrană de căpătenie este cărăuşia. Ei transportă adeseori mărfurile negustorilor în Ungaria, Slavonia, Banat şi Valahia. Drăguţa vilă care-a construit-o răposatul guvernator, Br. Samuel v. Bruckenthal şi frumoasa grădină a vilei oferă călătorului câteva ceasuri de petrecere plăcută; mai ales frumoasă este perspectiva de pe terasa clădirii asupra grădinii întregi. Răposatul avea obiceiul ca şi la adânci bătrâneţe să închine liniştei câmpeneşti partea cea mai mare a timpului de vară. În nota autorilor – istoricii academicieni braşoveni, tribunistul Gh. Bogdan-Duică şi G. Popa-Lisseanu – se consemna sursa: „Din Vaterländische Blätter für den österrechischen Kaiserstaat, 1815 – scrisă de un controlor al carantinelor”. (va urma)