Teoriile secolului al XIX-lea au generat vii dezbateri în secolul al XX-lea, fiind suficient a aminti raportul Meadows „Limitele creşterii”, dar şi lucrarea Institutului din Hudson „Scenarii pentru 200 de ani” (Herman Kahn, William Brown, Leon Martel et le Hudson Institute, Scenario por 200 ans, Ed. Albin Michel Paris, 1976). Lucrarea fundamentează patru modele, diferite: extrema pesimistă (A), în baza teoriei lui Thomas Malthus, prin care populaţia creşte mai repede decât resursele, viitorul fiind sumbru şi necruţător; epuizarea resurselor de materii prime în viitorii 50 de ani şi faptul că soluţiile tehnice preventive propuse în materie de poluare şi de penurie a resurselor sunt iluzorii, nu fac decât să amâne deznodământul, care nu este de dorit. Scenariul D, al optimismulul şi entuziasmului nelimitat în faţa progresului tehnicii  şi creşterii economice, consideră resursele – capitalul, tehnica şi masa de oameni instruiţi – ca un potenţial de dezvoltare imens, limita suprafeţei pământului fiind depăşită de colonizarea sistemului solar, expansiune ce ar permite tranziţia de la „generalizarea sărăciei” la „opulenţa generalizată”. Adepţii acestui scenariu considerau că toate „primejdiile” ipotetice sunt fără importanţă, fiind perfect controlabile. Scenariile moderate B şi C, permit variante. Partizanii scenariului B (aproape de A) susţin că pământul nu poate acoperi nevoile a 10-20 de miliarde de oameni, dar admit posibilitatea unor măsuri eficace pentru soluţionarea problemei, în timp ce optimiştii – partizanii scenariului C, consideră că chiar dacă multe resurse vor fi epuizate, progresul tehnic va crea sau descoperi nori rezerve necunoscute.

Problemele ce pasionau studenţii au rămas actuale, marea diferenţă fiind că tinerii secolului al XIX-lea se implicau activ în dezbaterile publice ştiinţifice şi/sau politice. În lucrarea „Aurel C. Popovici (1863-1917)”, istoricul dr. Vasile Crişan prezintă primii paşi în politică ai tânărului Aurel C. Popovici, care la numai 28 de ani, înţelegea să se implice total în mişcarea naţională a românilor din Transilvania: «Începând din vara anului 1891, Popovici va fi acaparat cu totul de organizarea studenţimii române din Viena, Graz, Budapesta şi Cluj pentru elaborarea, tipărirea şi difuzarea „Replicii junimii academiei române din Transilvania şi Ungaria”, neglijându-şi studiile universitare. În toamna anului 1892 lucra, din nou , la doctorat, cu toate că era mai preocupat de problemele politice. „Eu lucrez la doctorat, voi să termin odată. Prin ianuarie sper să mă văd debarasat de fleacurile astea”, îi comunica Aurel C. Popovici, din Graz, lui Septimiu Albini, într-o scrisoare din toamna anului 1892”. Din păcate, Popovici nu a mai apucat să-şi susţină teza de doctorat şi să-şi ia licenţa de medic. Anchetele în procesul ce i-a fost intentat în legătură cu redactarea şi difuzarea „Replicei” şi angrenarea sa tot mai directă în conducerea mişcării naţionale a românilor din Transilvania şi Ungaria, îl vor îndepărta pentru totdeauna de medicină. În anii care vor urma, va deveni, însă, unul dintre cei mai cunoscuţi şi avizaţi doctori ai bătrânului şi bolnavului Imperiu Habsburgic».

Toţi cititorii „Tribunei” au avut posibilitatea să cunoască mişcarea memorandistă, redactorii cotidianului sibian fiind puternic ancoraţi în evenimente. Contextul politic internaţional al finalului sec. al XIX-lea, ar putea fi mai bine perceput prin marile evenimente care au condus la izbucnirea Primului Război Mondial: Congresul de la Berlin (1878), Campania în Bosnia (1878), formarea Triplei Alianţe (1882) şi Incidentul de la Mayerling (1889). După Războiul Ruso-Turc (1877-1878) – paginile de glorie ale armatei române fiind notate în istoriografia română ca Războiul de Independenţă al României – s-a organizat Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878), semnându-se un tratat. Liderul Congresului – cancelarul german Otto von Bismark -, a încercat stabilizarea Balcaniilor, prin reducerea rolului jucat de Imperiul Otoman şi echilibrarea intereselor Regatului Unit, Rusiei şi Austro-Ungariei. În baza acestui tratat România a devenit independentă, cedând parte din Basarabia şi primind la schimb Dobrogea de Nord. Pe un teritoriu redus, Serbia şi Muntenegru au cunoscut independenţa deplină, în timp ce Austro-Ungaria a ocupat regiunea Sangeacului (între Serbia şi Muntenegru), împreună cu Bosnia şi Herţegovina. Pe termen scurt, problemele erau rezolvate, dar pe termen lung prevederile tratatului au crescut tensiunile între toate părţile implicate, naţionalismul balcanic atingând noi cote, care au explodat în cele două războaie balcanice (1912-1913). Campania austro-ungară în Bosnia şi Herţegovina (din 1878), s-a desfăşurat conform prevederilor Tratatului de la Berlin (art.25): „Provinciile Bosniei şi Herţegovinei vor fi ocupate şi administrate de Austro-Ungaria (…) Austro-Ungaria îşi păstrează dreptul de a menţine garnizoanele şi să aibă drumuri militare şi comerciale pe întreaga zonă din acea parte (Sangeacul de la Novi Pazar) a vechiului Vilaiet al Bosniei”. Prin retragerea armatei otomane din Bosnia şi intrarea armatei imperial-regale austro-ungare, populaţia bosniacă (majoritar musulmană) a opus o dârză rezistenţă armată, pierderile fiind masive de ambele părţi. Abia după trei luni a fost ocupat Sarajevo, care a devenit capitala provinciei, fiind executaţi majoritatea liderilor rezistenţei. Bosnia şi Herţegovina şi provincia Sangeac au format – până în 1908 – un condominium al imperiilor, Austro-ungar şi Otoman, generator de mari crize politice cu Serbia şi cu Imperiul Rus, care a fost total nemulţumit de masa negocierilor, în condiţiile în care ruşii au câştigat războiul ruso-turc (1877-1878). Prin realizarea „Triplei Alianţe” (1883, reînnoit în 1887) a „Tratatului de Reasigurare” şi a acordurilor Mediteraneene, cancelarul german Otto von Bismark realiza un sistem de alianţe menit să contracareze ceilalţi trei poli de putere europeană: Marea Britanie, Rusia şi Franţa, care – prin tratate bilaterale – configurau „Antanta”.

Ultimul eveniment internaţional notabil, l-a reprezentat seria de evenimente de la Mayerling (ianuarie 1889), soldate cu decesul misterios şi controversat al prinţului moştenitor al imperiului austro-ungar, Rudolf şi al amantei sale, baroana Maria von Vetsera. Incidentul s-a petrecut la cabana de vânătoare de la Mayerling (în păduri, la 27 km de Viena). În lipsa unor anchete oficiale, acuzaţiile de crimă dublă, mascată în crimă-sinucidere au alimentat diversele teorii, cu impact major asupra cursului istoriei Europei. Prin moartea principelui Rudolf, s-a întrerupt linia normală de succesiune a dinastiei Habsburg, aceasta trecând la fratele lui – arhiducele Karl Ludwig – şi la fiul său cel mai mare, arhiducele Franz Ferdinand.

România regelui Carol I este cunoscută, adoptându-se soluţia geopolitică de stabilitate şi de sprijin împotriva pericolului potenţial reprezentat de politica expansionistă a Rusiei ţariste, fiind legată prin tratat internaţional în „Tripla Alianţă”, cu „Puterile Centrale” – Germania, Austro-Ungaria şi Italia. România cunoştea momente de mari înfăptuiri, dar şi o luptă dură pentru putere. Opoziţia la guvernare era coordonată de liderul Partidului Liberal – acad. Dimitrie A. Sturdza – acesta depunând eforturi considerabile în a sprijini lupta naţională a românilor transilvăneni, o armă electorală pentru eliminarea de la putere a guvernelor conservatoare, ce putea să-i asigure accesul la cârma statului.

O mare realizare, a reprezentat-o fondarea „Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor” (cunoscută şi sub numele de „Liga Culturală”, care a luat fiinţă în Bucureşti, la 17/29 decembrie 1890. Știați că iniţiativa formării acestei importante „Ligi Culturale” i-a aparţinut grupului de tineri studenţi: Simion Mehedinţi (viitorul mare geograf), P.P. Negulescu (viitorul mare filozof), Simion Mândrescu, M. Dragomirescu, etc? Știați că acest grup a fost atent selectat de Titu Maiorescu – autorul celebrei teoriii sociologice „forme fără fond” – „piatra de fundament” pe care s-au construit operele marilor clasici ai literaturii române: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici? Puțini români cunosc că grupul de studenţi organizat în cenaclu de Titu Maiorescu era atent supravegheat de marele politician, acesta stimulându-le lecturile şi pregătindu-i pentru a le preda conducerea „Convorbirilor literare” şi a urma viitoarea direcţie.

(va urma)